You always die when you decide to live!

Erau câteva calorifere calde. Vedeam câţiva oameni îmbrăcaţi destul de subţire. Eram singura care simţea frigul?
Oriunde mă uitam în jur nu vedeam decât oameni pierduţi, care încercau să se agaţe de o ultimă speranţă. Pereţii erau complet albi. Mereu am urât pereţii albi. Nu am renunţat, m-am uitat încontinuu după o persoană, măcar o persoană, care să aibă un zămbet pe faţă, semn că în locul ăla se primesc şi veşti bune. N-am găsit. Între timp, răceala mi-a intrat prin tot corpul, aşa că m-am ghemuit lângă perete aşteptând...
Îmi ţineam capul în mâini. Miros de liliac. Mi-am dus mâinile din ce în ce mai aproape de nas, ştiam eu că era şi crema aia bună la ceva, deşi nu intra atât de repede în piele, cum spunea tipa din reclamă. Dar nu mai conta. Mă scăpase de mirosul ciudat al pereţilor albi. Abia când am deschis ochii mi-am dat seama că eram în faţa unui salon. În pat era întinsă o domnişoară. Brunetă. Avea pe noptiera mică şi uzată un volum din "Război şi pace". Nu era atentă la cei din jur şi nu o deranja culoarea pereţilor. Părea gânditoare. Şi-a întors privirea spre mine. Mă holbam. Niciodată nu îmi iese faza, nu mă mişc destul de repede, sunt întotdeauna prinsă când mă uit "pe furiş". Aşa.. avea ochii verzi, pur şi simplu superbi. Nu a schiţat niciun gest, a stat şi s-a uitat la mine şi eu la ea. Apoi mi-am dat seama de ce era atât de atrasă de imaginea mea. Nu mă schimbasem, rochiţa vaporoasă era singura pată de culoare de acolo chiar şi după ce am sters pe jos cu ea..
Părea atât de tânără, ce căuta acolo?! Puteai să juri că e perfect sănătoasă. Ştiu cum e să ascunzi anumite lucruri dar ei îi era foarte uşor.
Am mai aruncat câteva priviri în jur. Nimic schimbat. Câţiva bătrânei îşi mai schimbaseră locul, în rest..
Uşile s-au deschis brusc şi a intrat. Era îmbrăcat tot în negru. Geaca de piele nu lipsea. Avea un aer atât de sexy. M-a izbit un miros puternic de crini. Mi-am coborât privirile până la mâinile lui. Un buchet mare. Crini roz...
A intrat în salonul din faţa mea. La tipa drăguţă. Şi-a dat geaca jos. Un tricou negru şi tatuaje. Multe tatuaje. Am clipit de câteva ori încercând să-mi dau seama ce m-a uimit atât de tare. Asta era! Zâmbetul. Când a intrat şi a văzut-o pe brunetă a zâmbit şi ea i-a răspuns cu un zâmbet până la urechi. Florile. Un sărut rapid şi a ieşit, tot zâmbind. Am crezut că pleacă. Nu. S-a dus să-şi ia o cafea, apoi n-a mai zâmbit. Ea s-a culcat între timp.
Cineva s-a aşezat lângă mine. Asistenta.
- S-a trezit, poţi să mergi să-l vezi.
- Poate mai târziu...
Mă ridic şi dau să plec..
- A întrebat de tine. A zis că vrea să-ţi faci câteva analize.
- N-am nevoie, sunt bine.
- A insistat.
- O să vin într-o zi, promit.
Se ridică şi ea. Mă fixează un privirea pentru un timp. A ghicit.
- Bine, ce să-i spun?
- Că n-a ghicit niciodată care sunt florile mele preferate..
Iau direcţia uşii. Asistentele se cred aşa deştepte, dar asta cred că se apropie totuşi.
În sfârşit! Aer! Cer albastru! Culori! Viaţă! Văd un mic coş de gunoi verde lângă un stâlp peste stradă de clădire. Îmi scotocesc în geantă. Biletele spre Grecia. Nimic important. Le trântesc lângă celelalte gunoaie. Ar merge un mesaj către cea mai bună prietenă. Mi-am uitat telefonul. Tipic mie. Păşesc pe trecere. Maşina aia are viteză prea mare..

O clădire cu pereţi albi. Doi oameni care împart un zâmbet. Singurul zâmbet.. şi nişte crini.
Adu-mi flori de liliac!

Comentarii

Trimiteți un comentariu