I love you, sweetheart!

Era dimineaţă. Asta era clar după mirosul de cafea care ajunsese până în dormitor. Probabil că Marta era deja în bucătărie..
Degeaba avea camera mobilată cum nici nu îndrznise să viseze vreodată, lipsea ceva. Răcoarea care îi amintea în fiecare dimineaţă cât de singură este. A încercat să vândă casa, dar nu i-a ieşit. Parcă nimeni nu o vrea, iar atunci când găseşte ea pe cineva, ceva se întâmplă şi vânzarea nu are loc. Se obişnuise.
Încet, cât de încet de poate, se întoarce pe partea cealaltă sperând la câteva minute de somn în plus. Dar e prea tărziu, visul deja s-a împrăştiat şi s-a aşezat lângă celelalte lucruri pierdute. O voce..
- Doamnă, e timpul să vă treziţi!
- Imediat Marta! Vin eu jos. Mulţumesc.
Da, o femeia deobenită. Bucătăria ei.. de fapt, casa n-ar fi rezistat fără Marta.
Se ridică încet. Podeaua e rece. Mereu e rece. De doi ani tot spune că o să pună mochetă sau ceva, până şi un prosop ar fi bun în dimineţile de genul ăsta, atât timp cât e cald, poate fi aruncat pe jos şi poate călca pe el. Până la urmă, ăsta e scopul oamenilor în general, să calce ce ceva, sau pe cineva, după caz.
Ce dracu!? Se culcase în cămaşa lui? A câta oară era săptămâna asta, a şasea?!
- Au!
Jack Daniels s-a răsturnat şi s-a ascuns sub pat. Aşa se explică de ce purta cămaşa. Trebuie să se lase într-o zi. Poate mâine.
Avusese şi zile mai bune. Când era un el lângă ea. Care îi spunea mereu de ce să nu facă nicio prostie, de ce e viaţa frumoasă. De ce Jack trebuie să stea mai mult pe sub pat. Măcar atunci făceau jumate-jumate. Era frumos. Nu mai este. Dar o să fie, aşa îi tot spuneau unii.
Păşeşte pe scările care sunt şi aşa prea mici, prea mari, prea zgomotoase, prea tăcute.. Cine le-o fi făcut aşa? Mereu când se furişează la bucătărie, noaptea, Marte o prinde. (dar o lasă în pace până la urmă)
- Aţi dormit bine doamnă?
- Sigur. Ţi-am zis să-mi faci o cafea dragă Marta.
- Doamnă, ştiţi că nu vă este recomandat.
Desigur, dacă am face tot ce ne e recomandat..
- Marta, eu te plătesc. O cafea, sau pleci.
- Imediat doamnă.
Să nu zică cineva că banii nu aduc fericirea, măcar o cana de cafea primeşti de la ei.
- Ce program am azi?
- A sunat secretara, vă căuta un domn, Samuel, pentru o datorie..
- Mda, ştiu..
Okay, revenim, banii.. aduc şi altele pe lângă o cană de cafea.
- Altceva?
- Sigur, azi trebuie să mergeţi la Alex. Vă amintiţi?
- Nu sunt nebună Marta! Sigur că îmi amintesc. Merg în fiecare sâmbătă, nu?
Nu, aşa crede ea, dar deja am lipsit de la prea multe şedinţe şi chiar trebuie să merg de data asta.
- Bine, draga mea Marta. Plec. Sunt sigură că abia aştepţi să scapi de cicăleala mea.
Zâmbeşte. Deci recunoaşte! Motiv de scăzut leafa.. (pentru lista "de ţinut minte")
- O zi bună doamnă!
- Sigur..
Închid uşa. Şi mă îndrept spre maşină. Un bileţel răsare în timp ce mă apropii.
 "N-ai venit aseară."
Ai naibii vecini obsedaţi. Trebuie să bea cu luminile şi geamurile închise de acum. Cine ştie ce a făcut.. dar asta era aseară, azi e o nouă zi. A dracu zi!
Drumul nu s-a shimbat. Tot gropi peste gropi. Prima dată avea atât de multe emoţii şi ca să uite de ele a început să numere gropile. 26. Mici şi mari. Le ura. Cine nu le urăşte?
Uite. Desigur, toate drumurile de genul ăsta ţin atât de puţin. Clădirea mov era chiar în faţa ei. Mov.. cine alesese culoarea asta?! Jalnic.
Înghesuie maşina printre altele şi cam atât. Iese. Încuie. Ajunge la uşă şi intră. Fabulos.
Încă miroase ciudat în cabinetul ăla. Dacă se poate numi aşa. Până la urmă ce căuta ea acolo? Da.. nici ea nu ştie.
Tipa de la intrare era neschimbată. Sacoul ăla portocaliu era din colecţia toamnă-iarnă de anul trecut. Nu arăta rău, dar.. pe cine păcălea, era urât cu spume! Dar nu asta contează..
- Bună ziua şi bine aţi veni la.. aaa tu erai.
- Şi eu mă bucur să te văd surioară.
- Te-ai gândit să mai treci şi pe aici? Sigur Marta e de vină.
- Lasă asta, Alex e în cabinet?
- Sigur, dar îţi trebuie pro..
- Da, da. Ştiu. Am.
Cum ghiceşti care uşă duce la Alex? Cea mai nouă şi mai frumoasă uşă. Nu se potrivea cu nimic de acolo, de parcă atunci când intrai în biroul lui, era altă lume. Totul era atât de îngrijit.. culori sobre, dar drăguţe totuşi. Ceva era ciudat şi cu el. Îşi ţinea toate diplomele pe pereţi. Unele erau de când era încă mic copil. Îi recunoscuse odată că le ţine acolo pentru a-şi aminti ce fel de om a fost şi ce fel de om a devenit. O prostie.
- Hehehe... uite cine vine.
- Putem să trecem peste asta. Am avut nevoie de o pauză, ar trebui să mă înţelegi, doar eşti psiholog.
- Sigur, aşa se zice acum la "m-am închis în cameră şi am lâncezit acolo până cineva s-a îndurat să-mi spună că lumea încă e afară"?
- Nu-i a..
- Adevărat? Eu cred că este. Iar cearcănele tale îmi spun că nu ai dormit de ceva timp. Să fie 3-4 zile?
- De ce ai crede că..
- Că faci toate astea? Pentru că nu ai mai trecut pe aici. Dar ziarele încă nu au tăcut. Da, a murit. Şi da, încă se scrie despre el.
- Nu-mi pasă..
- Ştiu, îmi spui asta de când ne-am cunoscut. Deja sună atât de fals încât nu pot sa cred că poţi s-o mai spui.
- Mereu regret că am intrat pe uşa aia.
- Nimănui nu-i place uşa aia. Mai ales când intră pe ea, aşa cum intri tu. Vinovaţi şi mincinoşi.
- Şi zici că eu trebuie să te plătesc pentru că îmi arunci toate astea în faţă?
- Nu, eu zic că trebuie să găseşti un motiv pentru care să treci pe aici. E alegerea ta. Dacă o să continui să treci de uşa aia numai pentru a-ţi auzi tocurile pe prag, n-o să aibă niciun rost.
- Eu nu calc pe prag şi nu am tocuri. Şi vin aici pentru că ai zis că o să fie bine!
- Aşa am zis. Dar tu nu faci decât să minţi în continuare, atât. Minţi.
Mă enervează! Dacă ar şti s-o spună mai frumos. Să arate că îi pasă mai mult, că e acolo pentru mine. Măcar pentru orele pe care le tot plătesc de ceva timp. Dar nu, el este cel atotputernic oriunde s-ar afla.
- Deci.. o să te mai văd pe aici?
- Atât? Mă dai afară? Nici măcar nu m-ai întrebat ce am mai făcut.
- Nici nu e nevoie. Faţa ta spune tot. Nimic de bine, desigur. Poţi pleca.
- Ce?
- Da. Întoarce-te când o să ai un motiv.
- Dar am un motiv, ştii bine că..
- Atunci caută unul mai puternic! Vino săptămâna viitoare să-mi spui dacă l-ai găsit, dacă nu, poţi să primeşti banii înapoi.
Nu mai are rost. O ţine pe a lui orice i-aş spune eu. Dar totuşi...
Îmi scot portofelul destul de gros. Caut puţin prin el şi scot o fotografie. O fetiţă. Parcă avea 3 ani aici, sau 4. Nici asta nu mai ştiu. Parcă toate au dispărut. Am fost atât de fericită când am aflat că o s-o am. În poza asta zâmbeşte. Sunt puţine în care zâmbeşte. Îi era frică de aparatul de fotografiat. Mă uit la ea. Îmi e dor de ea.
Îi întind şi lui fotografia, se uită oarecum mirat la chipul fetei. Eu mă uit la el.
- Nu plec, am un motiv!