Your love is like a shadow on me.

Te-am sunat de dimineață. De mai multe ori. Așa cum ți-ai format obiceiul în ultimele trei zile, nu mi-ai răspuns. Am renunțat. Ți-am spus și ție asta. Gata, să te sune altă fraieră, care deși știe că sună degeaba.. tot sună..


Stau pe marginea lacului și privesc o bancă. O bancă părăsită. Exact așa cum mă simt eu acum, numai din cauza ta, cel care crezi că ai cine știe ce putere asupra mea. Greșești. Nici nu știi cât! 
Deasupra mea se întind semețe crengile unui liliac înflorit. Aici stăteam mereu, atunci când..
Nu știu de ce, dar azi nu îmi e frică de nimic, poate pentru că nu observ ce e în jurul meu. Decât banca, lacul și florile de liliac. Nothing else matters.
Îmi amintesc că ai fost singurul care nu mi-a adus trandafiri, niciodată. Pentru că nici ție nu-ți plac. Este un motiv pentru care-mi placi. Îmi placi.. atât?
Banca mea singuratică este acum strivită de doi îndrăgostiți. Știu că puteam să mă ridic și să mă așez eu pe ea, așa cei doi porumbei și-ar fi găsit alt cuib. Îmi place să mă gândesc cum unii pot schimba ceva în viața altora, chiar și lucruri mărunte, cum ar fi o bancă. Poate dacă s-ar fi așezat pe banca mai apropiată de lac, tipul i-ar fi dat iubitei, un nufăr. Acum se întinde să rupă câteva lalele. Mă rog..
Nu mai privesc în direcția lor. Nici nu știu de ce m-am întors spre partea cu parcul și nu privesc, liniștită, lacul?!
Culoarea apei este de un albastru verzui care-mi amintește de ochii tăi. Ciudat că simți nevoia să porți mereu ochelari de soare, ai niște ochi superbi. Dar este alegerea ta, chiar dacă este pierderea mea..
Îmi strâng picioarele la piept și ascult.. 
Nu aud nimic. Nu mă întorc. Închid ochii.
Frunzele fășâie în spatele meu sub greutatea a două picioare. 


Vezi? Încă o dovadă. Atunci când simți că mă pierzi încerci să mă recâștigi. Asta crezi tu că e puterea ta asupra-mi? Ei bine dragule, nu! Asta e naivitatea cu care tu crezi absolut orice spun eu. Este capacitatea mea de a te aduce într-un parc (departe de casa ta), numai pentru că știi că-mi place să stau sub liliac. Este dorința ta de a rămâne împreună. 


Îmi întorc fața spre tine și te privesc. Ai ochelari. Și, în brațe, un buchet imens din flori de liliac. Frumos, ca de obicei. Oare?! 
Mă ridic și mă apropii de tine. Ochii-mi sunt ațintiți asupra florilor. Zâmbești. Zâmbesc. Îmi așez brațele în jurul gâtului tău. Aș da orice pentru un sărut, aș da orice să fim noi porumbeii de pe banca. Dar nu suntem. 
Îți cuprind fața în palme, te privesc cu drag. 
Încet, dar sigur, îți scot ochelarii, negri, desigur. Îi las să cadă la picioarele noastre. Te mai privesc câteva secunde, vreu să-mi amintesc mereu ochii tăi. Poate și zâmbetul... dar nu.
Iau buchetul și-l miros. Încerci să-mi iei mâna în a ta. Mă feresc. Strâng florile în mână câteva secunde, apoi le arunc în lac. Florile mele..
Îți surprind uimirea de pe chip. Te lămuresc..
- Nu mai miros ca la început. Nu-și mai au farmecul. Poate e prea tâziu pentru ele.
Îți mai dăruiesc un sigur zâmbet și pășesc pe alee, spre ieșirea din parc. Mă opresc..
- Să știi că ai ochi frumoși.
Plec.


Ei bine, pe lângă asta, sunt singura fraieră care ȘTIA că, atunci când o să plec, o să mă urmezi, o să mă oprești, o să mă săruți..


(da, nu are sens, dar florile de liliac încă plutesc...)