Sfârșit de clasa a X-a.

Poate mama are dreptate, stau prea mult pe întuneric. Poate întrebările de genul ”Ce faci de ziua ta?” sunt oarecum justificate deși eu mi-am amintit târziu că da, vine și acea zi.
Ei bine, recunosc că nu sunt bună la petreceri decât după câteva ore petrecute cu prietenul meu ginul care niciodată nu mă lasă la greu. Așa că întrebarea ce este pe buzele tuturor celor care mă cunosc, o să rămână fără răspuns până când voi cloci o idee. 
Doamne câtă melancolie!
Îmi vor lipsi zilele în care chiuleam în parc sau mergeam la o ciocolată caldă. Zilele în care o corupeam pe A. să plecăm de la ultimele ore ca să mergem la shopping. Diminețile în care îmi era prea somn să merg la orele de mate și stăteam în scara unui bloc - cu A. - și povesteam. Ei bine astea da amintiri. 
Bine, îmi voi lipsi chiar și orele de fizică! Cu tot cu testele date fără nimic scris pe ele, cu tot cu notele mici și ascultările neașteptate. 
Îmi vor lipsi toate astea, așa cum îmi va lipsi și clasa a XI-a la anul, în iunie 2013 - în caz că nu murim în decembrie.
Probabil vă întrebați ce legătură are ce am spus până acum cu ”Azi am vrut să-ți spun că..”. Niciuna. Era doar ceva ce degetele mele au scris fără aprobarea teoretică a creierului.
Pentru postarea de azi voi schimba ”spun că..” datorită subiectului în sine, cu ”mulțumesc pentru..”.
Deci, începând cu ”Azi am vrut să-ți mulțumesc pentru..” și sfârșind cu.. cu ce? Nu știu exact cui îi mulțumesc. Aș începe cu M. căruia i-aș aminti despre plimbarea din Ștrand, de anul trecut, cu o săptămână înainte de ziua mea - parcă. Menționez că aia a fost cea mai bună înghețată pe care am mâncat-o la miezul nopții. Iar ștrampii aceia rupți? Cireașa de pe tort. Ce spui dragule de noi azi? Cine s-ar fi gândit vreodată? 
Acum rememorând aventurile noastre nu pot să nu spun ”Vai ce minte aveam și noi!”. Zău dacă nu! Cine mai stă până în zori într-un parc amărât numai ca să vadă ce o să se întâmple? Cine mai stă în ploaie și apoi se culcă așa, ud? Ei bine, chestiile astea au făcut din vara trecută ceva interesant.
Terminând cu tine - teoretic - mi-a plăcut mult clasa a X-a. Am făcut atâtea! Cea mai mare realizare a fost rezolvarea unei probleme la mate, fără ajutorul profei, ceea ce din perspectiva mea este o chestie foarte tare! Apoi ar fi faptul că am învățat să nu mă mai ghidez după așa e bine sau după așa trebuie. Am învățat să delimitez binele pe care-l văd eu, de cel pe care-l văd alții. Și pot spune că bine și răul au devenit atât de diferite de la persoană la persoană încât am început să cred că ele de fapt, nu există. Existăm noi și asta nu mai lasă loc și altor personaje inefabile. Pentru că, așa cum am verificat anul acesta pe propria piele, răul făcut altora ne poate face nouă mult bine. Așa cum binele făcut altora ne poate face nouă mult rău. 
Da, viața e ciudată, dar liceul te învață cum s-o stăpânești, încet și cu răbdare. Și dacă e un lucru pe care toți îl dorim, acela este controlul, iar când îl pierdem ne ducem simultan după el. Așa că nu este chiar ceva pe care ne putem baza, dar este ceva ce putem confecționa prin orice moduri. În dragoste și război totul este permis, nu-i așa?
Lăsând și viața de liceu cu maximele ei, revin la M. căruia îi sunt recunoscătoare pentru dovada că oamenii se pot schimba, dar nu în ochii tuturor. :)


Gym Class Heroes: Stereo Hearts ft. Adam Levine.