Under your umbrella.

De mult nu am mai stat pe banca pe care stau acum. Aveam obiceiul - prost la un moment dat - să vin aici în fiecare duminică. Să stau lângă fântână și să-i privesc pe cei mici cum aleargă de colo-colo. Spun că devenise un obicei prost, pentru că unii îl descoperiseră și nu asta era intenția mea. Din contră, am vrut să continui să vin în acelaș loc, să stau pe aceeași bancă, dar asta nu s-a mai putut. E tare greu să găsim un loc numai pentru noi. Mai ales atunci când avem atât de multă lume de evitat.
Îmi simt palmele transpirate, pe coperta dură, cartonată, a cărții ce-mi șade-n poală. Aseară, am stat până târziu urmărind personajele, dar într-un final somnul a câștigat. Mirosul paginilor îngălbenite ajunge până la mine. Nu-mi amintesc când am stat ultima dată aici, citind. Poate acum un an; dar poate fi chiar mai mult de atât. Renunțăm destul de ușor la ceea ce vrem, în favoarea altora. Nu întotdeauna, dar destul de des încât să devină deranjant.
Cerul poate fi confundat destul de ușor cu o fereastră opacă. Țin minte că pentru azi s-a anunțat vreme frumoasă, dar norii care ne sunt ca un acoperiș în clipa asta, numai căldură nu transmit. Știu că nu mi-am luat umbrela cu mine, așa că sper ca norii să fie o alarmă falsă. 
Privesc fiecare persoană care trece prin fața mea. Cu ușurință îmi dau seama că majoritatea îmi sunt fețe cunoscute. Urăsc să mi se dovedească minusculozitatea lumii. Dar până când o să mă vopsesc blondă și o să plec în Chile - haha - o să trebuiască să tot salut lumea. Nu-mi face nicio plăcere. 
Nu sunt departe de un pub care-mi poate oferi căldură. Dar sunt hotărâtă să stau aici și să citesc. Mai ales că tipul acela brunet, s-a așezat pe banca de lângă mine. Buclele lui întunecate îmi aduc aminte de n persoane din trecut. Dar tipii cu părul ca al lui, sunt așa drăguți. Nu credeți?
Mă întorc la cartea care mă așteaptă. Scot semnul ce a rămas la ultima pagină citită și parcurg câteva rânduri. Nu mă simt tristă și nu-mi simt obrajii umezi, așa că picăturile ce-mi decorează pagina, nu pot fi decât semnalul că norii și-au pierdut răbdarea. Închid cartea, o așez în geantă și părăsesc banca. În timp ce caut un loc mai ferit, o umbrelă neagră, elegantă într-un fel ciudat, ținută de o mână sigură, ajunge deasupra capului meu.
Ei bine, nu-i știu numele, dar buclele acelea, sunt imposibil de confundat!
Anna, învață să-ți iei umbrela după tine! Understand?