9. Cum speri să fie viitorul tău.

Ei bine, viitorul meu sper să fie cu totul nou. Când spun viitor nu mă refer la ce-o să se întâmple peste o oră - care tot în viitor este - ci la o perioadă mai mare de timp. Cinci, poate șase ani. În momentul ăsta vizualizez secundele ce trec, ca niște firișoare delicate de nisip ce se scurg printr-o clepsidră. Până acum nu m-am gândit la viitor decât în perioade mari, dar niciodată nu m-am gândit că de fapt peste o secundă e tot viitorul. Tot ce nu e acum și aici sau nu începe cu a fost odată, e viitor. Și gândindu-mă așa parcă amețesc vizualizând timpul trecând pe lângă mine de parcă nici nu ne-am fi întâlnit. Asta e oribil, de-a dreptul sfâșietor. Să vrei să știi ce-o să se întâmple și să nu ai cum. Tare-aș vrea să aflu cum o să se termine totul. Sau dacă ceva din ce fac acum o sa mai conteze peste un an, sau doi. Mi-ar plăcea să știu că da, că nu mi-ar pierdut timpul și că într-un fel sau altul voi ajunge unde-mi doresc.
Nu pot spune cum sper să-mi fie viitorul. Sunt ușor de schimbat, asta recunosc. Așa că orice detaliu, cât de mic îmi poate schimba deciziile la fel de repede pe cat - alt delatiu - le-a făcut să apară. Vreau să am răbdare și să le iau pe toate încet, pe rând. Să fiu atentă la ceea ce aleg și mai important decât atât, să am din ce alege.
O bună perioadă de timp am încercat să să las totul în trecut - cum s-ar spune - și să mă reinventez. Să nu judec oamenii și să îi accept așa cum sunt. Să nu le pun etichete și să nu-mi aleg prietenii după starea materială sau alte detalii neimportante. Și un timp am reușit. Mă și gândeam ce-o fi atât de greu să-i accepți pe alții, de ce în filme sau în cărți, acceptarea celor diferiți de tine pare atât de grea și totuși când se întâmplă parcă te umple de bucurie. Eu n-am simțit asta. Am simțit falsitate, multă. Cu timpul am încercat să mă opresc din a fi cineva opus mie, cineva înțelept și bun așa cum ne-am plăcea tuturor să ne numim. Am încercat, dar n-am reușit. M-am pierdut pur și simplu. În nenumăratele detalii pe care le-am schimbat, am uitat care sunt detaliile ce mă definesc pe mine și care sunt cele pe care le-am adoptat pentru schimbare. Și am uitat. 
Dar am dat de altceva. O persoană ce nu-mi place - uneori - dar cu care vreau să mă joc. Exact ca atunci când eram mici și ai noștri ne spuneau să nu ne jucăm cu x sau y și cu atât mai mult ne doream să facem opusul a ceea ce ne rugau. Exact așa sunt și eu acum. Altfel. Un altfel după care nu mă omor, dar pe care mi-ar plăcea să-l descopăr. Un altfel care etichetează, profită și se joacă fără să analizeze prea mult exact cu ce. 
Revenind la viitor. Viitorul se transformă în prezent, așa că deocamdată apelez la pași mici, mărunți, ce-mi pot arăta exact pe unde am rămas. Dar nu mai accept orice și pe oricine. Există momente în care chiar dacă vrem sau nu trebuie să avem pretenții, atât de la noi cât și de la cei cu care alegem să ne petrecem timpul. Și recunosc că am uitat să mă concentrez pe cei cu care îmi plăcea să-mi petrec timpul. I-am lăsat în favoarea celora pe care am vrut să-i accept. Însă, am descoperit luxul de a nu trebui să accept, de a avea exact ceea ce-mi trebuie. Am început să bat la uși închise cu mult timp în urmă și am dat de „mi-a fost dor de tine”. Asta valorează mai mult decât orice. Dar nu aș vrea să mai aud asta în viitor, pentru că nu vreau să mai abandonez, vreau să căștig înapoi tot ce-am pierdut. :) Promit!