I keep asking „why?”

Luna plină ce stăpânea cerul întunecat, mă veghea de câteva ore bune. Ore în care n-am făcut decât să stau întinsă pe pământul umed cu un ușor iz de mucegai; să mă uit la stele - parcă făcute din oasele morților ce-au părăsit această lume de mult timp - și să-mi amintesc ce m-a adus aici.
Amurgul, parcă însângerat, anunță începutul a doisprezece ore de întuneric. De liniște și pace pentru ambele lumi. Acum văd această perioadă ce stă între zi și noapte ca o moarte lentă, dureroasă a luminii, a zilei. 
Privesc în jur, la peisajul bacovian ce mă înconjoară. Ici-colo un smoc de iarbă de un verde închis, parcă putred, împodobește pământul ce poate fi confundat cu o smoală vâscoasă de care se prinde toată fericirea persoanelor ce calcă pe ea. Fericire ce nu mai poate fi recuperată. Fericire ce rămâne pierdută pentru totdeauna.
Pietrele funerare par medalii ale morții, dovezi că ea este încă puternică și că ne ține sub control prin propriile metode.
Când mă aflu printre atâtea cadavre care au fost oameni în putere, oameni care nu vor mai vedea lumina blândă a Soarelui niciodată, îmi place să cred în legende, în karma și în reîncarnare. Poate fi un mod prin care să nu-mi las speranța prinsă de smoala ce ține loc de mochetă în cimitir.
Închid ochii și încerc să mi te imaginez drept vampir, sau strigoi, sau ceva ce nu stă la trei metri sub pământ. Ai fi la fel de sexy, fața ți-ar fi decorată cu același zâmbet și ai spune sigur o replică șmecheră. Ți-ai ciufuli părul ca să-ți formezi tabloul caracteristic și apoi ai schimba hainele ce sigur arată destul de urât după atât de mult timp. Te și văd zâmbind răutăcios și așezându-te pe propriul mormânt cu acel aer de superioritate. 
Dar toate astea sunt lucruri ireale, iluzii ce-i macină pe toți cei care te-au pierdut. Deschid ochii și mă ridic cu grijă parcă să nu trezesc pe cineva. Iau și trandafirul cel roșu care se odihnea lângă mine - lângă noi - și îl așez acolo unde îți este capul. 
De ce îți aduc mereu câte un trandafir? Pentru că se ofilește repede - așa cum presupun că o faci și tu, dragul meu - și mă face să te vizitez din ce în ce mai des. Trandafirii, flori mereu bolnave, mereu neputincioase dar se pare că le-am găsit un rol. Mângâi marmura din care este confecționată medalia pe care tu i-ai oferit-o morții și dau să plec dar parcă aș mai sta. 
Gândurile îmi sunt răvășite de un mieunat puternic, asurzitor care se aude din depărtare și-mi aduce un țiuit neplăcut orechilor. Trebuie să plec. Mai privesc încă o dată spre locul unde te afli.


- Trimite-i salutări lui Anubis și spune-i că încă nu l-am iertat.