Noble dragons don't have friends

Nu mai știu exact ce muzică se auzea. Era ceva lent, o melodie ce mergea ascultată în compania unui pahar de vin. Cel puțin asta era în capul meu atunci. O canapea din piele, neagră; cu nelipsita măsuță de cafea în față pe care să stea o sticlă de vin Feteasca albă și un pahar, elegant, cu picior înalt.
Dar în loc de asta, trebuia să mă mulțumesc cu nisipul, valurile, răcoarea și persoana pe care n-am înțeles-o niciodată. Îmi țineam picioarele la piept și inspiram briza mării. Era seară, destul de târziu, dar nu se făcuse întuneric complet. Cerul era ușor mov cu câteva dungi albastre. 


Îmi mutam privirea - lent - de la tine, la valurile sălbatice și apoi înapoi la tine. Păreai trist, parcă pierdut într-o amintire ce te chinuia prin intensitatea ei. După cutele de pe fruntea ta mi-am dat seama că te gândeai la ceva ce s-a întâmplat de mult.
Părul - creț - ți se mișca rebel, după cum era voia mării și a curenților ei. Privirea-mi era ațintită asupra abdomenului tău încordat, dur, parcă al unei statui ridicate în cinstea trecutului...
Eram acolo să ne distrăm, să iertăm și să o luam de la capăt. Pentru că eram prea tineri pentru probleme serioase, pentru că aveam timp de ceva mai bun și mai constructiv decât barurile și nopțile pierdute aiurea. 
Mă sprijin în mâna stângă pentru a mă ridica și pășesc spre tine.
- Nu asta mi-ai promis.
Eram pregătită pentru țipete, amenințări și tot tacâmul de reacții ce alcătuiesc o ceartă ca la malul mării. Dar n-am primit nimic asemănător. Liniștea îmi făcea urechile să bubuie nefiresc, brațele-mi tremurau pe lângă corp - poate de la frig.
Am avut cât de multă răbdare am putut; oboseala de peste zi își spunea și ea cuvântul. Stresul cuvintelor tale, ce nu-mi erau adresate - niciodată - mă strivea ca pe o ființă fără însemnătate. Am hotărât să plec. M-am întors spre hotel și am auzit pași în spatele meu. M-am oprit și am așteptat să ajungi lângă mine, însă, te-ai oprit și tu.
- Ți-am promis și îmi doream să mă țin de cuvânt. Ți-am promit pentru că întotdeauna reușesc să mă pierd în ochii tăi, atât de închiși, atât de blânzi. Așa ajung să-ți promit. Apoi ochii tăi își schimbă culoarea, devin reci și sălbatici, ca ai unui dragon ce-și așteaptă prada. Abia atunci îmi amintesc cine ești cu adevărat. Cum te joci cu fiecare persoană slabă, ce cade în mrejele tale. 
- Puteai să pleci. Întotdeauna poți să pleci dacă..
- Pot dar nu vreau. Pentru că îți pot dovedi contrariul, te pot schimba.
- Mult succes cu asta! 
Înaintez spre prosopul întins undeva în mijlocul plajei, îmi iau geanta și cartea ce are cotorul puțin îndoit și mă îndrept spre hotel. Zâmbesc.
They say dragons never truly die. No matter how many times you kill them.