Sad, isn't it? Not being able to trust anyone..

Apa îmi lovea obrajii, picăturile reci fiind asemenea acelor ce-mi străpung pielea. Puntea, udă și alunecoasă îmi părea nesfârșită. Îmi feream privirea. Greutatea admiterii unei înfrângeri era mai mare decât mi-am putut închipui vreodată. Câțiva secunzi se mai învârteau încă în jurul meu și cereau ordine noi. Păcat că nu-i puteam auzi; abia îmi dădeam seama că sunt acolo. Și din când în când mai prindeam ochii azurii a lui Will. Singurii ochi care nu mă învinovățeau, singurii ochi care păreau că se roagă și atât. Fără ură sau răzbunare, fără dovezi că se putea și mai bine. 
Mecanic, îmi strâng cămașa pe lângă mine. Nu mai pot spera la căldura ei, este udă și rece. La fel ca orice alt lucru care mă înconjoară. Îi împing pe cei care-mi stăteau în drumul meu spre ochii azurii și pășesc hotărâtă până când pieptul meu meu este la câțiva centimetri de umărul lui.
- Și cam cât o să mai dureze?
Își abate privirea de la valurile sălbatice, ca niște colți înfometați și se întoarce spre mine. Dacă nu am avea fețe complet ude, s-ar vedea perfect cum lacrimile ne șiroiesc pe obraji, cu sau fără voia noastră. Palmele lui îmi strâng umerii, iar apoi, cea dreaptă îmi mângâie tandru obrazul.
- Cel mult până la apus, dar și următoarele câteva minute ne-ar putea fi fatale dacă furtuna o ține tot așa.
Corabia se înclină brusc, parcă spunând că e de acord. Nimeni nu o mai poate controla, decât valurile și furtuna. Suntem în mâinile naturii.
Alunec, dar el îmi prinde grijuliu mijlocul. Buzele acelea roz, moi, perfecte îmi distrag atenția de la orice altceva. În momentul ăla, tot ce-mi doresc este să-l sărut. Să-l am pentru mine măcar o fracțiune de secundă. Să-l simt aproape exact așa cum am visat întotdeauna. Și dintr-o dată, „întotdeauna” pare atât de departe, dar aievea. Momentul ăla când viața îți trece prin fața ochilor?! Da, este copleșitor. 
Dar dispare. Tot. Bunătatea din ochii lui. Perfecțiune buzelor. Ploaia, împreună cu valurile și vântul. Mișcările nebunești ale corabiei sunt înlocuite de oprirea acesteia. Secunzii zâmbesc în colțul gurii și plecă și ei. Ochii azurii sunt încă în fața mea, dar nu mai au aceeași intensitate. Mâna, caldă, nu se mai află după mijlocul meu, ci se clatină liberă pe lângă un corp bine lucrat. Și eu stau și mă uit, parcă pierdută în cele mai adânci vise.
Aud:
- Bine jucat! Toată lumea la garderobă, următoarea secvență o filmăm în zece minute.

Și.. „întotdeauna” continuă...