Shadow of the day.

Îi văd trupul chircit stând abandonat în mijlocul străzii pustii. Urmăresc linia corpului până dau de balerinii sângerii și mă întorc iar la buclele negre, răvășite. Surprind, ca-ntr-o iluzie parcă, degetele lungi, firave, mișcând încet, cerând ajutor - sau nu. Până să mă ridic din leagănul vechi, din lemn de stejar, ce trona în fața casei, tânăra dispare brusc.
Clipesc nedumerită și arunc vina pe umerii căldurii mult prea mari ce nu ne mai părăsește. Privesc în jur, sperând - ca întotdeauna - că nu am fost singura martoră nălucii ce mi s-a înfățișat, tupeistă. Dar nu mai e nimeni. Toți stau la adăpostul răcoros al propriilor case și dau uitării lumea ce se află dincolo de ușa albă - comună - de la intrarea. Casele sunt crem, iar contrastul cu firișoarele proaspete de iarbă, verzi, crude, este perfect; chiar liniștitor.
Aleg să le urmez exemplul celorlalți și intru în casă unde mă așteaptă liniștea și biblioteca. Și simt mirosul paginilor vechi, îngălbenite, cum trec pragul și covorașul pufos îmi gâdilă tălpile. Da, prefer să stau desculță de multe ori, chiar și atunci când sunt afară, pe lemnul ușor prăfuit. Însă, chiar dacă este un obicei dăunător delicateții călcâielor mele, totul se termină cu bine când sunt aproape de cada albastră, decorată cu amuzanții căluți de mare portocalii ce-o înconjoară. Ca acum.
Las apa călduță să curgă nestingherită și mă îndrept spre sanctuarul unde-mi sunt așezate cărțile grele, cu coperți negre și modele aurii pe cotoarele groase, impunătoare. Și încerc să le diferențiez și să aleg ceva asemănător zilei de azi. Ceva care să mă facă să cred că-mi citesc propriul jurnal - în care n-am mai scris de pe 31 octombrie 2011 - și să îmi arate că mai sunt și ații ca mine. Nu mă decid între Departe de lumea dezlănțuită și La Paradisul femeilor așa că aleg ceva la întâmplare, ceva ce n-aș citi niciodată, Ben Hur. Încerc să-mi opresc dorința de a abandona cartea în cada plină de apă și de o lasa acolo pentru eternitate. Reușesc - cu greu - și o așez pe dulăpiorul alb, unde țin prosoapele. Las ușa deschisă, sunt singură, nu are cine să mă surprindă, apărând dintr-o dată. Îmi arunc hainele pe unde apuc și mă așez în apa  ce mă aștepta de mult. Dar cotul mâinii drepte îmi aterizează pe ceva tare, cartonat, poate o cutie cu cremă. Se mai întâmplă să le las prin cadă - din lipsă de spațiu. Cercetez locul și de pe cutia neagră lucesc literele aurii, elegante, ce alcătuiesc cuvintele Ben Hur
Nu apuc să mă mir pentru că, din locul în care mă aflu pot să văd perfect motanul negru ce stă în pragul ușii. Ochii lui mari și rotunzi îmi pare cunoscuți. Ochii aceia ar merge perfect cu niște bucle negre și balerini sângerii...

P.S. Nu voi rezolva „cerința” de azi care contră în arătarea a 5 poze cu tipi care mie mi se par atractivi. Nu mi se pare că se potrivește blogului. În rest.. when my time comes, forget the wrong that I've done.