Goana nebună a lumii de Colum McCann

Sincer, nu am văzut în viața mea o copertă mai ciudată. Dar cum tot ce e ciudat e tocmai bun de descoperit, coperta a picat la fix. Dacă stau să mă gândesc, oricât mi-ar fi plăcut coperta, titlul m-a făcut să dau înapoi. Mereu am crezut că e ceva scris strict pentru oamenii mari și plicticoși; poate chiar ceva legat de politică. Ei bine, nu.

Începutul te poate păcăli, de fapt, chiar o face. Nu știu dacă este pus acolo intenționat pentru a induce cititorul în eroare, dar pe mine nu m-a ajutat să ghicesc ce o să se întâmple în continuare și cu cât înaintam în lectură, cu atât eram mai bucuroasă că n-am știut nimic.

Cel mai mult mi-a plăcut la acest roman felul în care este scris. De-a lungul paginilor se întinde aceeași poveste, spusă de mai multe persoane. Fiecare perspectivă este atât de bine scrisă încât ai putea jura că literele acelea mici, ce formează cuvinte bine alese, te hipnotizează. Te-ai putea numi chiar un prizonier, torturat zilnic de realitate cărții.

Da, ați citit bine. Poate vă așteptați la o ficțiune, sau un roman haios - având în vedere tipul de pe copertă - dar nu. Este o dramă; Colum McCann ne prezintă realitate în cea mai dură formă a sa. Ne lasă o cheie de la ușa Universului său, iar noi intrăm din curiozitate; greu e atunci când ne regăsim în faptele oribile comise de oamenii străzii.

Cei care dau viață acțiunii în primă fază, sunt doi frați cu o viață aparent normală, Corrigan și fratele său mai mare - nu vă voi spune numele său, tocmai pentru a-l descoperi singuri. Totul începe cu adolescența lui Corrigan, în care acesta se bazează pe „în viață trebuie să încerci de toate”. Își petrece majoritatea timpului beat, iar fratele său are întotdeauna misiunea de a-l aduce acasă, unde mama lor îi așteptă. Lucrurile o țin așa destul de mult timp, până când ceva se întâmplă și Corrigan renunță la viața zbuciumată pe care o trăia pe străzi, alături de amicii lui drogați.

După un timp, Corrigan ne este prezentat ca un om credincios, care-și folosește fiecare zi din viață pentru a-și ajuta semenii. Știu că ăsta sună drept un lucru bun, dar nu diferă mult de ce se întâmplă în general în astfel de situații. Oamenii încep să profite; iar Corr, crezând că atât timp cât e sărac și îi ajută pe ceilalți va ajunge să-și cunoască dumnezeul, se lasă folosit. Locuiește într-un apartament - ca să nu-l numesc o cutie de chibrituri - cu o saltea, o baie, un scăunel pentru rugăciune și alte lucruri de genul ăsta, într-un cartier parcă uitat de Divinitate, unde curvele și peștii acestora fac legile.

Una peste alta, poate fi considerată și o carte de cultură generală, fiind inteligent scrisă, dar și folositoare ca o lecție din care se învață o grămadă de lucruri. Sunt curioasă cum îl veți vedea pe Corrigan la final, un fraier, sau un erou neînțeles al străzilor?