People love and let go!

Stă așezat pe spate, nemișcat, de parcă timpul și spațiul n-ar mai exista pentru el. Mâinile îi sunt întinse pe lângă corp. Piciorul stâng este urcat pe cel drept. 
Dacă ai fi doar un vizitator al peisajului, probabil ar părea că se odihnește la lumina lunii. Totuși, zăpada care-l înconjoară, culoarea pielii care este ușor albastră și stratul subțire de nea ce s-a așezat pe trupul lui, ți-ar spune că ceva nu este în regulă.
Mă aplec deasupra sa și îl privesc zadarnic, hotărârea a fost deja luată. Jumătate din creierul meu cere o prelungire însă mâinile-mi caută deja pânza, împăturită cu grijă, ce stă în geantă.
O scot încet și încep s-o despăturesc. Simt duritatea materialului și parcă regret că l-am ales tocmai pe acesta; chiar și așa, această banală pânză lungă și îngustă, mă va scuti de multe complicații.
Parcă grijulie cu somnul tău, încep să te înfășor puțin câte puțin în materialul satanic, blestemat de timp. Poate e mai bine că nu simți minutele trecând, că nu trebuie să renunți la ele, că nu mai contează. Picioarele îți sunt îmbrățișate de asprimea pânzei. Picioarele care mereu erau acoperite de aceeași blugi albaștri, alături de aceeași pereche de adidași, neagră, decorată cu câteva dungi albe.
Șoldurile și abdomenul sunt deja sufocate iar mâinile urmează. Mâinile acelea puternice, întotdeauna reci - sunt acum mai reci ca niciodată. Și dispar și ele sub albul murdar la materialului, ornat ici și colo cu câțiva fulgi de zăpadă ce sunt pe cale să se topească și să dispară pentru totdeauna.
Ajungând la gât, îți ridic încet capul și continui procesul, fără resentimente. Rar, degetele-mi înghețate îți ating pielea  perfectă, sensibilă, și un fior exploziv îmi străbate coloana. Ochii.
Banda se apropie de final și ochii sunt singurii neacoperiți. Păcat că sunt închiși. Păcat că vor rămâne așa pentru totdeauna. Și parcă îi văd, timizi dar totuși hotărâți. De un albastru unic, ce ar putea fi confundat cu un negru adânc, diabolic. Ai fost atât de singur încât mi se rupe sufletul.
Acum, încerc să ghicesc ce-ai văzut ultima dată, ce imagine ți-a rămas întipărită pe retină. Putea fi albul zăpezii, copacii goi și înghețați, cerul negru, încoronat de micuțele stele, sau ar putea fi o imagine cu familia, un prieten, o reflexie proprie, o amintire pe care eu n-o voi cunoaște niciodată. Amintindu-mi de realitate, îți acopăr nasul și ochii cu ultima parte a pânzei, făcând un nod ciudat și spontan, un nod pe care n-am crezut că-l voi putea face. Un nod ce nu va mai fi dezlegat niciodată. 
Te privesc și încerc să conștientizez ce-am pierdut și de ce. 
N-am timp. Începi să te zbați...