Bătrânul și marea de Ernest Hamingway

Nu știu ce aș putea spune despre cartea de față; mi se pare că orice cuvânt în plus i-ar putea lua din vraja a cărei cobai este cititorul însuși. Deși este ultimul roman al autorului, pentru mine este prima scriere ce-i aparține și o citesc. Nu-mi mai amintesc exact ce-mi imaginam că ascund paginile cărții, dar sigur nu ajunsesem prea aproape de subiectul propriu-zis.

Nu aș putea recomanda aceste rânduri cuiva, din punctul meu de vedere, ele aparțin oricui vrea să le citească și să le înțeleagă. Stilul în care scrie Hemingway este simplu, aerisit, plăcut dar opera în sine vine ca un val ce-ți acoperă sufletul. Concret. Totul este concret. Însă, știind că sunt șanse să nu găsești mai mult decât pură realitate, începi să cauți sensuri ascunse ale cuvintelor, locurilor, faptelor și chiar personajelor.

Personajul principal este Santiago, un pescar bătrân și singur, urmărit de ghinion de câte ori iese în larg. Cum văd eu acest personaj? Ca pe un strigăt de ajutor. 
După 84 de zile de ghinion, Santiago decide că a 85-a zi ar putea fi cu noroc, așa că pornește pe mare, în căutarea unui peste care să-i aducă bucuria de altă dată. În timp ce ne este descris stilul lui meticulos de a pescui, perfecțiunea cu care așează fiecare undiță la o adâncime tocmai bună norocul se lovește de una din undițele sale și un peste-spadă - unul mai mare decât văzuse vreodată, sau crezuse că poate exista - este ademenit de momeala pescarului. Din păcate, captura gigantică nu se lasă așa ușor prinsă și datorită forței sale, îl plimbă pe bătrân cu tot cu barcă în lungul și-n latul mării.

Deznodământul vă las pe voi să-l descoperiți deși mi-ar plăcea să vă concentrați mai mult pe conținut decât pe extreme. Santiago este bătrân și singur, marea lui dorință - pe care o strigă neîncetat în timp ce își folosește toate forțele pentru a prinde peștele gigant - este ca puștiul, Manolin, să fi fost cu el în barcă. Regretă să nu a fost destul de egoist încât să nu-l lase să plece, realizând că are nevoie de un suflet care să fie lângă el și într-o oarecare măsură să-i poarte de grijă. Pentru a-și păstra atitudinea de om care nu vrea să se lase învins, bătrânul își vorbește sieși pentru a-și da curaj și din când în când poată câte un dialog cu Dumnezeu în care Îl roagă să-l ajute să prindă pește și pentru asta el va spune „Tatăl nostru” de o sută de ori.

Ce m-a fascinat? Relația pe care o are bătrânul pescar cu marea. Cum aceasta este asemenea unei femei fatale, ce se joacă în voia dorințelor sale cu orice marinar îi pică-n mreje. În această scurtă poveste, oamenii și ființele mării sunt mai apropiate decât pot fi oamenii între ei; sunt povestite în paralel întâmplări ale bătrânului pe mare, întâmplări înduioșătoare stricate oarecum se amestecul omului - ca întotdeauna.