It hurts.

Vreau să explodeze pereții, să te îngroape în durere, să îți regăsești suferința, să-ți uiți potrivnica soarta, să mori încet.
Pentru că sunt stăpână peste tot ce deții, am ultimul cuvânt ce-ți decide soarta, întorc clepsidra iar și iar...
Știu când se va sfârși timpul, ziua în care toți vom împietri și nu ne vom da seama. Disperarea ne va acapara atunci când vom rămâne fără aer, de tot.
Statui părăsite, reci, nefolositoare, care nu-și mai amintesc ce înseamnă „ultima dată”. Statui ce nu vor face decât să simtă ploaia ca pe o furnicătură dureroasă. Unii vor rămâne îmbrățișați pe vecie, alții așezați pe băncile parcului, în timp ce noi vom fi unul lângă altul meditând la ce ar fi putut să fie, dar n-a fost; tu sufocându-te încet. Parcă îți aud urletul din carapacea de piatră ce-ți este armură și-ți va fi de acum pentru că nu ai știut să te miști fără ea.
Nu după mult timp o privesc pe ea, înghețată, blestemată să suporte frigurile nemiloase ale urii, cum vine alergând la tine, strigându-te, știind că putrezești undeva în acea piatră diabolică, răzbunătoare. Țipă și te lovește în timp ce cristale înghețate îi curg pe obrajii albi, acoperind pământul de la picioarele tale, făcându-l tare, sigur. Încet, pământul o înghite arătându-i regulile lui, trecând-o prin chinurile singurătății, chinurile fricii.

Acum Pământul este plin de statui, oameni goliți de sentimente, sufocați cu adevărul crud de care s-au lovit în fiecare zi, învinețiți de regrete. Nu fac decât să putrezească mai mult cu fiecare zi ce trece, nu fac decât să se piardă. Printre ei mai suntem noi. Cele două statui ce vor schimba viitorul. La picioarele tale mereu vor fi cristalele ei, pe care eu nu voi putea călca niciodată, dar deasupra lor, îți vor apărea întotdeauna trei trandafiri, roșii, acoperiți de rouă. Dovada că am existat, te-am iubit, dar asta a fost cu mult timp în urmă...