It's over tonight

Tavanul este mult prea aproape, acum știu asta sigur. Parcă ar vrea să ne îngroape în luxul lor morbid, rece, scump. Nici măcar tapetul alb, decorat cu foiță de aur nu mă mai încântă. Aș putea da vina pe tablourile care n-au nicio legătură cu locul în sine, sau pe așternuturile umede, transpirate, care mi se lipesc de corp, dar adevărul e mult mai complicat decât simplele detalii ale decorului. Deși de multe ori... nu mai contează.
Aud apa oprindu-se și te urmăresc ieșind din baie înconjurat de un nor de abur. Mergi direct la șifonier, împingi ușile glisante și începi să-ți cauți o cravată. Am învățat să-ți anticipez mișcările, așa că oricât te-ai uita la cravata aceea grena, vei sfârși prin a ți-o ridica pe cea neagră de pe jos. Culorile închise mereu ajută schimbările drastice.
Prosopul albastru, moale, îți stă prins în jurul mijlocului și atât. Îți privesc gambele pe care se scurge apa încet și nu mi le pot imagina decât ieșind de sub un cearceaf alb, satinat. Mușchii îți sunt încordați. Te grăbești la întâlnirea ceea plictisitoare, cu oamenii aceeia fără viitor, fără perspectivă. Ca de fiecare dată, este ultima oră când îi vei mai vedea - până data viitoare. Știu că ai fi preferat căldura patului, chiar și umezeala așternuturilor în locul scaunelor incomode din piele ale mașinii, combinate cu un aer condiționat, înecăcios. Te face să te simți nevinovat ideea că nu ai de ales, iar mie, îmi place să te las să crezi că ai dreptate. Învârtindu-te prin cameră, îți pui ceasul la mână, îmbraci cămașa imaculată - care te prezintă drept cineva căruia îi pasă - și după ce pantalonii, sacoul și pantofii te transformă într-un cu totul altă persoană, te apleci și îți iei cravata neagă de lângă pat. Ridicând-o, faci un pas în spate și dai de scrumiera pe care ai lăsat-o acolo, de parcă nici n-ar fi existat vreodată. Înjuri și îți înnozi cravata în jurul gâtului.
După ce arunci o privire ceasului de la mână, îmi întâlnești privirea și zâmbești trist. Te așezi pe margine patului și mă săruți pe frunte, îndepărtându-mi șuvițele rebele ce-mi înrămează fața. Mereu mi-a plăcut parul tău negru, ochii tăi întunecați dar blânzi și parfumul pe care-l porți întotdeauna. Aș putea jura că-mi ești un fel de medicament neprescris, un fel de drog ușor care nu are nicio utilizare în lumea reală.
- Ne vedem mâine.
Te ridici încet, parcă sperând că nu am auzit, că nu voi reacționa. Și n-o fac. Îți zâmbesc și te las să ieși pe ușă cu ideea unei revederi într-un timp destul de scurt. Apoi, mă dau jos din pat și merg spre fereastră. Te urmăresc coborând scările și urcând în mașină, după care începi să vorbești la telefon și mașina pleacă în viteză cu familiarul scârțâit al roților.
Îmi plimb degetele pe draperia neagră, amintindu-mi că nicio culoare nu poate fi explicată și încep să cred că atracția este cea mai păcătoasă culoare în care pot fi pictați doi oameni.