Find what you love and let it kill you

Nu e permanent, nimic nu este. Nu trebuie să fie. Dacă ar fi, nu ar mai avea valoare, nu ar mai trebui să facă parte dintr-o viață relativ scurtă, lipsită de senzațional. Dar, gândindu-mă la motivele pentru care ceva ar putea dura atât, nu fac decât să-mi îmbăt mintea cu iluzii care duc la o eroare majoră, imposibil de reparat.

Apoi, reluând la puricat fiecare informație care-mi zboară prin minte și-mi construiește o imagine posibilă și un viitor asigurat - împreună - ajung la concluzia că am mai trecut prin asta nu de mult. Nu am ajuns cumva tot într-un punct mort? Nu ne-a schimbat asta în oamenii  pe care i-am urât întotdeauna? Nu am pierdut lucruri importante pe drum? Și am uitat...

Vorbești despre optimism și aduci exemple solide; mă contrazici cu calm. Sunt sigură că aștepți și dacă nu tu, ei sigur așteaptă. Ei bine, nici eu nu sunt departe de ce fac ei. Îmi testez răbdarea care până în momentul de față o duce admirabil. Încerc că apreciez cât timp o mai poate duce așa dar nu văd decât timpul care a trecut până acum. Știi, nici măcar nu mai știu cu ce erai îmbrăcat dar știu că erai tăcut, după care ți-ai spus numele și viața a continuat să se deruleze. Nu-mi amintesc unde ai plecat când s-a terminat ora și asta mă chinuie tare. Oarecum cred că te-ai văzut cu celălalt și ați plecat amândoi dar nu o să fiu niciodată sigură până nu-mi veni spune. Ciudat, aș putea spune asta despre multe. 

Unii spun că nebunia este o plăcere, alții că este un blestem care te macină. Ca idee, dacă ar fi după mine aș spune că este mai bună decât nimic. Dar nebunia nu acceptă îndoială, decât certitudine, așa că, probabil nu am ajuns încă la acest capitol. Însă, este și mâine o zi, nu-i așa Margaret Mitchell?