Hazelnut

Parcă toate lucrurile care încep cu „nu știu” încep să aibă sens. De exemplu, nu știu ai cui ochi zac în orbitele mele, pentru că singur nu sunt ai mei. Nu aș putea descrie șocul, dar poate cu atât mai bine, nu este o chestie plăcută. Deloc. 

Certitudinea: aceștia nu sunt ochii mei. Știu asta! Doar i-am privit timp de atâția ani în diferite oglinzi. Nu sunt ochii mei și gata. Partea proastă e că nu știu de când i-am pierdut, sau dacă am să-i mai găsesc vreodată. E ca și cum te trezești într-o dimineață și ești un câine. Pur și simplu nu merge.

Știi ce vreau să fac acum? Să dau vina pe tine, pentru că dragule, orice se întâmplă prost în viața mea începe de la tine. Dar, serios vorbind, nu am auzit nimic spus de tine așa că dacă am fi într-o sală de judecată eu aș pierde cazul pentru că nu ar exista dovezi. Nu știu de ce mă mai complic. Am spus că voi lăsa planetele să se alinieze în ritmul lor și că voi avea răbdare. Ei bine, s-a mai zis cu teoria asta. Parcă a fost una dintre acele diete începute de mâine - inexistentă. E dezamăgitor felul în care nu-ți pasă, dar și mai tragic mi se pare felul în care și eu aș fi reacționat la fel. Deci, suntem două persoane oribile. Da, pot fi de acord cu asta.