Plouă izolat

Mi se pare că timpul trece altfel și că aștept ceva ce nu voi obține niciodată. Dar, chiar și așa, nu mă opresc - parcă nici nu continui. Sunt undeva între un perete și altul, fără niciun fel de idee asupra pasului următor. În mare parte, încerc să mă bazez pe imaginea aia din filme sau desene, în care pereții de apropie - știți voi, ei fac toată treabă și tu n-ai timp să gândești, faci ceva sau ești strivit. Însă, dacă tu trebuie să te apropii de ei totul este mult mai complicat. Primul lucru aproape imposibil de dus la final, este alegerea unuia dintre pereți. Imaginați-vă că unul este alb și unul este negru. Că lângă cel alb este prea multă lumină, pur și simplu nu vă reprezintă, nu vă atrage - iar cel negru este mult prea întunecat și oricât v-ar plăcea liniștea, există momente în care nu se știe ce poate ieși din acea parte. Cu toate astea, aveți certitudinea că nu puteți rămâne la o distanță egală de amândoi și timpul încă trece...

Nu spun că nu-mi place, că n-aș vrea. Îmi place și vreau. Aș fi ipocrită să neg; dar nu știu. Asta pot spune sigur, fără să clipesc. Visele sunt.. ei bine, vise. Dacă ceva merge bine puteți atrage laudele, dacă ceva merge prost puteți schimba povestea. Dar cum e cu realitatea? Dacă ceva ce ar fi trebuit să meargă perfect merge cum nu se poate mai rău? Pentru că se poate și asta. Se poate ca tot ceea ce văd eu să fie numai ce-mi place să văd, fără să analizez detalii importante. Știu că sunt bună la sărit pasaje care ar putea schimba tot sensul poveștii, dar asta nu înseamnă de fapt că povestea nu e destul de bună încât să mă facă să le citesc? Iar asta e de bine, sau de rău?