How did I read the stars so wrong?

Momentul în care știi că dacă n-o faci acum, n-o s-o mai faci niciodată. 

E aceeași cadă, lângă care stă același prosop - ceva mai decolorat ce-i drept. Temperatura apei diferă pentru că perioada anului este alta. Și stau încercând să-mi dau seama de ce în filme momentul în care te scufunzi în spuma îmbietoare, pare atât de relaxant de parcă te-ai afla pe cel mai pufos fotoliu. În realitate nu e chiar așa. Spuma nu rezistă cât ar trebui, iar aburii nu-ți rezolvă toate problemele. Ca să nu mai spun că te dor toate cele după, și-ți tresare inima de fiecare dată când telefonul pare să-ți alunece din mâini fix în apă. Cum ar arăta asta în film? Ei bine, tipa ar vorbi la telefon - care ar fi ținut într-o mână plină de spumă - fără niciun stres. Poate mă bazez prea mult pe filme...

Îmi bag căștile în urechi și sunt geloasă pe Adele care începe cu „this is the end” iar eu stau căutând un the end care să dureze mai mult de câteva minute de nervi. Apoi, de fiecare dată când spune „together” mă gândesc la tine pentru că nu am altceva mai bun de făcut. Ca să fiu sinceră, aș avea dar pentru asta trebuie concentrare - exact ce-mi lipsește. Schimb melodia cu „The Climb” a lui Miley. Chiar dacă nu sunt în starea cea mai puternică iar faptul că mereu va fi un alt munte nu mă încurajează prea tare, las melodia să se deruleze. După ce aud primele cuvinte din „Leave out all the rest” opresc dușul, destulă apă. 

Fără să mă întrebe și pe mine timpul trece oricum, fără niciun pic de magie oferită de spumantul de baie, liniște sau muzică. Numai bălării care te fac să crezi că plăcerea vine din lucruri mărunte. O fi venind ea dar nu se înghesuie de fiecare dată. Ar fi prea ușor, iar El vrea să învățăm lecții prin metode complicate ca să le ținem minte. Doamne, vorbesc cu tine pe blog, sigur sunt depășită de situație. 

Apa devine din ce în ce mai rece iar eu mă ridic încet sperând să nu alunec și să mor. Da, mereu mă gândesc la chestia asta, pare așa de.. ușor de realizat - mai ales cu cele două picioare stângi pe care le dețin cu mândrie. Îmi șterg corpul și timp ce „caut pe cer o stea” și îmi imaginez că există una cu numele tău și că-mi aparține numai mie chiar dacă este pe cerul altcuiva - sau va fi. „Te caut printre stele” - naiba să ne ia! Oamenii sunt așa profunzi câteodată. Fără să mă gândesc de ce a început să-mi placă melodia asta, îmi iau pijamaua și cartea din care n-am apucat să citesc așa cum îmi propusesem, ieșind din baie cu promisiunea că într-o zi se va simți ca în filme, poate pur și simplu acea zi nu a fost azi. 

După trei scări și câțiva pași ajung în pat unde las căștile la locul lor - în urechi - și deschid cartea. Dacă e un lucru pentru care mi-ar plăcea să te urăsc sincer e că nu pot citi din cauza ta, ești atât de.. prezent! Mereu! Mai du-te și la tine acasă domne! Să considerăm asta o paranteză fără paranteze și să continuăm. E o carte foarte bună, dar vreau s-o termin pentru că lungind-o i se duce din farmec și oricât de bună ar fi, are și cheful meu limitele lui. Citesc o pagină, două, trei și închid romanul. Spune că îi pare rău că a pierdut timpul, că regretă cum a irosit șansele, că trebuia să profite de ultimele momente. Cum să citesc așa ceva? 

E vacanță și eu nu mă pot bucura de asta. În căști e liniște până când „Sună atât de frumos când spui poveste de iubire..” și mor.