Silence is so freaking loud

O epavă aflată într-un punct mort.

Liste întregi. Toți le avem. Liste de filme, seriale sau cărți din care pretindem că am învățat nenumărate lucruri. Episoade care ne-au dat perspective și perspective asupra vieții. Ore în șir petrecute în fața unui ecran sau a unor pagini - apoi când ajungem la final ne simțim goi, părăsiți și plictisiți. De ce nu avem viețile personajelor preferate? Pentru că sărim la partea frumoasă și uităm detaliile, greul. 

Fiecare serial/film/carte ne spune iar și iar sub diferite povești, cât de important e să spunem ce simțim. Ce facem noi de fapt? Ne așteptăm ca persoana de la care vrem să auzim ceva, să vadă asta, să ne sune și gata magia - așa ar trebui să apară prințul pe cal alb. Întrebarea e: cine face asta cu adevărat? Actorii spun numai niște replici seci sau învață ceva din sfârșituri? După ce se strigă „stop” fuge vreunul să spună ce simte pentru că nu mai poate să reziste în tăcere? Iar în timp ce-și mărturisește sentimentele începe o melodie drăguță? Nu cred. Mi-ar plăcea s-o cred, dar e prea departe de realitatea actuală. 

Nu spun toate astea pentru că eu le-aș face, le spun pentru că niciodată nu se știe cine citește și prinde curaj - poate chiar eu. Până atunci vreau să înțeleg cum pot lăsa timpul să treacă stând și numărând picățelele de pe pereți? Dacă tot am ideile mele despre marea dragoste, de ce par ele aplicabile numai când e vorba de oricine mai puțin de mine? Și de ce cred eu că el ar fi marea mai dragoste? Dacă mâine mă trezesc și toate sentimentele sunt plecate de mult așteptând ca eu să realizez asta - pentru că în naivitatea mea uit să dau refresh..

Cum este posibil să ții atât de mult la cineva atât de absent și mai ales ce rost are?! Toți cei care spun că cea mai importantă într-o relație de orice fel este comunicarea, au mare dar MARE dreptate! Atunci când ne doare gura se întâmplă ca în cazul de față, stăm și punem întrebări justificate și parcă nu, nimănui. Pe cine întreb de fapt? Și dacă aș întreba pe oricine mai puțin pe mine, de ce aș face asta? E viața mea - n-ar trebui construită din răspunsurile mele? 

Vreau să mă supăr și să termin toată șarada asta se sentimente împuțite! E ca și cum ai spăla vasele în mașina de spălat rufe! Exact așa! Și pentru ce? Pentru un „cred că ți se pare”?! Partea proastă e că nu sunt ferm convinsă că mi s-a părut, partea proastă e că te-aș mai întreba de câte ori ar fi nevoie. Partea proastă e că zidul care te înconjoară nu a schimbat nimic. Dar vreau să schimbe! Vreau să simt că m-ai pierdut și că ar trebui să-ți pară rău! Dar nu simt asta.