Se numea Sarah de Tatiana De Rosnay

Cunoscuta librărie online, Libris, mi-a oferit și luna aceasta șansa de a citi o carte genială! Mulțumesc frumos! Nu uitați de miile de cărți în limba engleză pe care LIBRIS vi le pune la dispoziție.

Sunt sigură că majoritatea ați auzit de această poveste și sunt la fel de sigură că o parte destul de mare dintre voi încă sapă după un motiv bun pentru a începe lectura propriu-zisă. Din păcate, nu vă pot da eu motivul, pentru simplul fapt că nu pot transpune în cuvinte ce simt față de această carte. Într-adevăr am ridicat în slăvi și „Jurnalul Annei Frank” dar pe lângă subiectul pe care-l tratează și întâmplările tragice prin care au trecut ambele protagoniste, mie cel puțin, cele două scrieri mi se pare diferite. 

Nu cred că o să vină ca o noutate, dar „Se numea Sarah” ne conduce în mijlocul evreilor în iulie 1942, perioadă în care a avut loc razia de la Vel' de'Hiv, în urma căreia poliția franceză a evacuat mii de familii de evrei. Paginile se întorc greu atunci când realizezi că citești o poveste cutremurătoare alcătuită din întâmplări reale, chiar dacă personajele sunt fictive. Îți acaparează tot. Nu te mai poți gândi la nimic altceva și chiar despărțit de paginile cărții, mintea îți rămâne tot alături de personaje, căutând răspunsuri la nenumărate întrebări.

Am simțit multă milă urmată de o furie crâncenă pentru toată nedreptatea petrecută atunci. Dar cum istoria de obicei de repetă și oamenii nu sunt obișnuiți să învețe din greșeli, sunt sigură că există persoane care dacă ar putea ar mai scăpa de niște populație, că doar atârnăm greu în Univers. Este frustrant să nu înțelegi și apoi să îți dai seama că nu există ceva ce trebuie înțeles pentru că lipsesc motivele, iar asta o spun eu de pe margine - nu-mi pot închipui cum ar fi să treci prin chinuri inimaginabile fără măcar să știi de ce; fără să-ți poți aduce aminte cu ce ai greșit încât să suporți așa ceva.

Așa cum am spus, suntem conduși în iulie 1942, dar revenim la fel de rapid în mai 2002, perioadă ce ne prezintă viața Juliei, o jurnalistă americană, stabilită de mulți ani în Paris și măritată cu un francez. Cele două destine se întâlnesc atunci când Julia trebuie să scrie un articol despre razia de la Vel' de'Hiv, cu ocazia comemorării a șaizeci de ani de la acest eveniment. Încă de la început, este evidențiată relația Juliei - l'Américaine - cu rudele soțului și chiar cu acesta în persoană. Chiar dacă Parisul a fost mereu visul ei, mereu va rămâne o străină. La fel ca în cazul evreilor, Julia nu este atât de plăcută de francezi, reamintindu-i-se des că nu este una dintre ei, că are gusturi și obiceiuri diferite fie că totul este spus în contextul unei glume piperate, sau a unei discuții serioase.

Nu știu dacă trecerea de la o perioadă la cealaltă este grea. Eu de obicei, oricât aș fi citit despre Parisul din 2002, abia așteptam să continui aventura micuței Sarah și să mă gândesc câți copii au fost în situația ei, copii ce s-ar putea numi fără pic de exagerare, eroi. Apoi, pe lângă tragediile întâmplate în 1942, orice problemă existentă în prezent sau chiar a Juliei de atunci, pare simplă, cu soluții ce așteaptă la câțiva pași numai să fie găsite și recunoscute.

Subiectul raziilor ne este prezentat ca unul tabu pentru francezi, iar Julia prin curiozitatea ei reușește să agite apele și să scoată la iveală secrete bine îngropate în trecut ce schimbă prezentul într-un mod violent. Deznodământul nu-l puteți afla decât voi. Crede-ți-mă, cartea aceasta chiar merită timpul vostru. Nu este o lecție de istorie, este o lecție de viață, despre limitele umane și ce se întâmplă când trecem de ele. Despre acceptare și consecințele refuzării ei. Despre o tragedie pe care n-ar trebui să o uităm și despre oameni care merită un respect incomensurabil!