You pushed me away

Mi se pare ciudat cum pune stăpânire pe mine un sentiment de vinovăție fără niciun motiv concret sau cel puțin nu datorită unei alegeri ce a ținut de mine. Dacă ar trebui să dăm vina pe cineva, Copidon este acela! Pur și simplu se joacă dar nu știe cum să-și pună în valoarea jucăriile – da, noi suntem pionii principali. 

Nu vreau să judec fără să știu întreaga poveste, pentru că îmi place să cred că am trecut de capitolul la care săream cu capul înainte și apoi nu știam cum să fug mai repede. Nu, de data asta sunt într-o stare bună, calmă, în care tot ce-mi doresc e să înțeleg măcar un motiv din toate cele care ne-au adus aici. Știi ce, gata cu „noi”. Nu te cunosc, nu pot vorbi în numele tău așa că revin la „eu”. Deci rectific: un motiv din toate cele care m-au adus aici. E adevărat că gradul de dificultate e ridicat atunci când trebuie să mă refer numai la mine când tot ce vreu să spun e „noi”. Nu dintr-o idee care pur și simplu mi s-a instalat în creier – numai pentru că eu chiar cred în noi. Sau credeam, nu mai fac diferența așa de bine ca pe vremuri. 

Acum să mă întorc la ideea inițială. E greu să nu judec, chiar dacă nu-mi doresc. Nu-ți poți închipui cât încerc să sufoc acea partea din mine care strigă „scoate-i ochii!” și să fiu zen. Până la urmă e adevărat, e alegerea ta, e fericirea ta, e relația ta – fie ea existentă sau nu -, tu ești cel care lași zvonurile să se răspândească. Tu ești cel care nu are nimic de spus, care nu simte nevoia să facă lumină atunci când întunericul ăla ne strânge de gât de parcă ar fi cel mai normal lucru posibil. Încerc să găsesc motive pentru care frumoasa chiar și-ar avea locul în sufletul tău. Aici nu am probleme, pot găsi nenumărate calități alea frumoasei – una fiind mai mult decât evidentă. Sinceră să fiu, în momentul de față mi-ar plăcea mai mult să te știu cu scorpia. Măcar când vine vorba de o așa relația aș știi din prima câte șanse aveți. Dar ce pot să spun eu despre cineva pe care nu cunosc? Cineva care ar putea fi femeia perfectă și eu nu aș știi asta. Cineva care ar putea fi oricine și eu nu aș putea afla amănunte decât de la tine. 

Într-un mod ciudat, nu mă simt amenințată. Poate pentru că am trecut de la „noi” la „eu” iar pe sentimentele mele sunt mai mult decât sigură. Și nu sunt nici tristă, sau dezamăgită așa cum ar crede majoritatea. Deja am obosit să spun „sunt bine”. E adevărat, sunt bine, dar există atât de multe clișee legate de acest răspuns încât nici nu știu cum să par mai sinceră când îl pronunț. Apoi, aș vrea să lămuresc ceva „sunt bine” nu înseamnă „sunt fericită”. Aș fi ipocrită să susțin așa ceva. Dar sunt împăcată (?!) cu situația și cu personalitatea ta constroversată combinată cu o tonă de secrete pe care nici cei mai apropiați prieteni ai tăi nu le află decât descoperindu-le singri, din alte părți. 

Poate ăsta este momentul în care ar trebui să mă dau bătură și să accept că realitatea tocmai mi-a dat cu o tigaie în cap (nu Dry Cooker). Probabil asta voi face pentru că alte variante nu sclipesc în zare în momentul ăsta.