Dragă bătrâne,

Știi cum e să stai pe locul din față într-o mașină de poliție? Cam asta a fost șmecheria zilele astea. Socializarea știe cum să se joace cu mintea omului, asta e clar. Oricum, ca o destăinuire pe care nu am vrut să te las s-o citești printre rânduri, ai cam avut dreptate. De aproape dorința este mult prea mare. Adică deja aveam toate detaliile așezate la liniuță! Apoi a apărut realitatea cu regretele ei (sau nu chiar) de a nu fi fost lângă el. Ar trebui să fiu mulțumită de treaba asta? Cum că în momentele rare și scurte în care-și lipește zâmbetul ăla pe față ea stă pe margine și apoi comentează sec, doar de dragul enter-ului?! Dar gata cu aburelile astea. Poate (am spus poate) o să revin în rând cu lumea după mare cumpănă a lunii. Și da, asta înseamnă fără artificii și îngeri cântând peste câteva zile, pot și fără.

Acel „cred că ți se pare” rătăcit în ultimele tale rânduri, e enervant. Nu înțeleg de ce tot continui să folosești cuvintele astea. E atât de evident că o faci intenționat. Ca și cum le-ai îngroșa și sublinia sperând să treacă neobservate. Ți-ai ieșit din mână bătrâne - nici subtilitățile tale nu mai sunt ca pe vremuri. Doar ca să știi, nu mai e nevoie să-mi tot repeți motivele. Sunt sigură că din spatele oricărui acțiuni pe care-o săvârșești poți scoate un argument care să mă îmbârlige și să uit care a fost de fapt problema inițială. Te știu eu bătrâne; mare vulpoi mai ești. Norocul tău că am antrenament și m-ai nimerit într-o zi bună, fără capsă.

Să fim serioși. Cum ai putut să spui (scrii) „niciodată nu e prea târziu”? Așa mă ajuți tu pe mine? Îmi amintești de Frèdèric Beigbeder care mi-a furat speranțele de parcă nu avea alte lucruri mai importante de transmis. Unde e dușul rece? Te-ai moleșit? Excluzând întrebarea tipică de final, nu te mai recunosc. Unde e partea în care mă întorci din drum și-mi verși proverbe înțelepte sau începi să-mi povestești cum arată lucrurile în ochii tăi, după care te lauzi, sperând să nu te întrerup, cu dățile în care ai avut gura aurită? Dacă lucrurile ar mai sta ca pe vremuri nu te-aș mai plăti. Aș apărea la ședințele noastre cu buzunarele goale, bându-ți ceaiul și privind pe fereastra mare din sufragerie în tot timpul monologului tău. 

Nu aveam un chef imens să-ți scriu azi dar zilele viitoare o să am alte priorități așa că m-am decis să o abandonez pentru câteva minute pe Sam Jones și să-ți recitesc scrisoarea. Acum că mă gândesc, asta ar fi sunat mai bine ca introducere dar nimeni nu spune că nu poți să citești ceva începând de oriunde vrei tu. Una peste alta, aici merge totul bine. În mașina poliției e cald iar bluza aia îi scoate ochii în evidență. Ca să nu mai zic de buze! Apropo de asta, când mă suni data viitoare, amintește-mi să-ți spun părerea mea despre bărbiile ascuțite.

după vișini,
Ella