Fericirea altora e atât de tristă...

Bine, să zicem că ea e exact unde îi e locul pentru că trebuie să existe un motiv pentru tot ce s-a întâmplat recent. Dar cum rămâne cu restul? Cum spunea E. mai devreme, de ce toți ceilalți își continuă viețile când a mea stă pe loc, parcă împietrită pe vecie? Nu e drept dar poate ăsta e momentul în care - draga de ea - karma, își amintește că suntem prietene vechi. Și apoi, de ce nu s-ar juca și cu mine așa cum și eu m-am jucat cu alții. Trebuie să-mi recunosc admirația - a lovit sub centură cu grație și încredere.

Adevărul e că după rău nu vine bine. Răul doar continuă să stea până când începe să ți se pară că e bine. O altă iluzie nefolositoare dar pe care mai devreme sau mai târziu o s-o regreți. Nu e vorba numai de fericire. Adică m-aș putea mulțumi doar cu liniște, indiferență și nopți tăcute. Desigur, ăsta este deja tupeul care vorbește ca la el acasă. Am noroc dacă în următoarele trei săptămâni (și trei zile) reușesc măcar să accept pierderea.  

Clepsidra nu s-a oprit nici ea și poate asta este problema cea mai mare. Apoi, pe locul doi, se clasează lipsa opțiunilor. Nu are rost, dar pur și simplu cătușele sunt prea puternice. Știu deja deznodământul oricare ar fi continuarea - locul trei în clasament. Ca să fiu sinceră, locul trei este doar o altă draperie din mătase în care să-mi învelesc dezamăgirea pentru puțin timp. Nu este o certitudine, dar este o promisiune. Măcar scumpul orgoliu să mă primească de parcă n-aș fi plecat niciodată. Altceva, în linii mari, nu mai am ce aduna. 

Vârf de stea, ai mare dreptate, finalul este al nostru mereu. Dar nu știu sigur cât sunt în stare să risc până te voi stinge așa cum a făcut-o el. E adevărat că poți străluci și pentru mine, dar nu ajunge. Ar fi doar o altă complicație nedorită.

Te urăsc atât de tare! Deși se spune că e interzis. Te urăsc pentru că mi-ai luat toată lumea și m-ai lăsat în stradă - nici măcar o scrisoare de recomandare nu te-ai obosit să scrii. Te urăsc pentru că după toate exploziile solare din lume, oricât material aș avea, nu-mi pot construi la loc barierele și fundația. Nici măcar nu o să mai încerc. Oricum probabil nu voi mai avea nevoie de ele un an de acum încolo. Te mai urăsc și pentru că mă turbezi dar apoi îmi dai sentimentul că ar trebui să ne ținem toți de mână și să cântăm în jurul focului. Pentru nopțile pierdute și lacrimile irosite de parcă tu le-ai fi meritat. Pentru zilele perfecte de joi în care s-au întâmplat toate. Pentru ziua de azi - tot joi. Te urăsc pentru că nu te pot urî nici măcar pentru o secundă.

Primele cuvinte scrise după sfârșitul lumii. Fără perspectivă, doar ascultând muzică tare pentru a nu-mi auzi gândurile, realizez că vreau să fii fericit. Până la urmă de aici a început chinul. Știu că e un clișeu siropos, greu de mestecat dar vreau, zău. Mint? Vorbesc rănile? Cred că ți se pare. Tot ce pot cere e continuarea mea, nu a noastră, nu a ta. Am prins ideea, niciodată nu ai existat de fapt. Totul a fost în capul meu iar detaliile n-ar face decât să aducă iar ploaia. Bine, dar eu mă vreau înapoi, neobosită, nerătăcită, neprostită. 

Fără pisică.