You don’t forget the face of the person who was your last hope

Adevărul e că venisem în căutarea finalului epic. Speram să ajung la un moment dat pe o bancă într-un parc, sau pur și simplu să stau nemișcată privind în gol, iar o voce - fie ea din capul meu sau mai reală de atât - să spună „Și atunci a realizat că...” iar la sfârșitul acestor cuvinte să mă întorc în casă, cu un zâmbet optimist fiind sigură că de fapt n-am pierdut nimic. Nu a ieșit chiar așa, dar nu sunt nici în criză de timp. Ceva ceva tot trebuie să găsesc zilele astea. Ceva la care să mă gândesc în zilele în care corabia se scufundă și eu sunt încă la bordul ei. N-ar trebui să fie așa dificil. Până acum, ciocolata caldă sau ceaiul în unele cazuri, lacul de unghii și crinii roz au ajutat destul. Și mi-au amintit de începutul lui iunie când îmi promiteam că vara asta voi avea răbdare. Concluzia a rămas așa: răbdarea nu e sănătoasă, iar „mai bine mai târziu decât niciodată” e doar o altă porcărie. Dacă nu vi se pare valabilă afirmația, încercați să vă apucați de balet la optzeci de ani, spunându-i oricui ar trebui să vă învețe balet, că sunteți optimiști și că „mai bine mai târziu decât niciodată” - nu există loc mai bun să spun: cred că ți se pare. Pardon. De fapt, știu că ți se pare.

În altă ordine de idei, cel mai tragic fapt este lipsa pisicii. Sau mai bine spus, este incertitudinea legată de lipsa ei. Să nu știi este tare frustrant (ca să folosesc cuvinte ale oamenilor mult mai realizați decât mine) pentru că nu-ți poți alege o reacție potrivită. Totuși cu timpul, ar trebui să treacă - în alte cazuri așa s-a întâmplat. Iar dacă nu, măcar am aflat că patru ore de somn pe noapte mă pot trece prin ziua următoare. Și chiar nu o spun pe un ton dezamăgit. Ar trebui probabil să mă antrenez pentru zilele ce vor urma, în care orele încep prea devreme dar nici culcatul la o oră decentă nu este o variantă atunci când sunt atât de multe seriale, cărți sau pur și simplu chef de gin în Cub.a - acum că tot am pomenit...

Un apartament. Mâncare și din fericire, o carte bună. Singura care m-a prins într-un moment prost dar nu m-a făcut s-o arunc departe ci s-o țin cât mai aproape. Și un serial - plin de lucruri mult mai importante decât drame acoperite de ceață. Și el, pe care încă-l consider prea bun ca să fie adevărat. Și da, el va rămâne în povestea mea, busola pentru căutările mele și banca mea preferată din parc. Dar cartea și serialul se vor termina. Va trebui să las căștile pentru un timp, să-mi aud iar gândurile și să revăd multe ultime dăți. Iar vocea mult așteptată va spune „Și atunci a realizat că nu-l va mai vedea niciodată și că nu va mai găsi pe nimeni ca el dar tot s-a lăsat cucerită de cele două mâțe mici”. Iar între timp nu pot să fac nimic altceva decât să-l țin de mână pe el și în brațe pe noi.