Cu o parte din inima care nu mai bate

- Explică-mi.
- N-am cum! Încerc! Încerc de două săptămâni să leg niște amărâte de cuvinte și să spun ceva dar nu reușesc. Nu pentru tine sau pentru el. Numai pentru mine, ca să-mi demonstrez că mai pot scrie despre asta, sau scrie în general. Câte se pot duce în atât de puțin timp?! Iar dacă nu există cuvinte cum de în mintea mea rulează mereu unele destul de potrivite, iar apoi, când să le folosesc timpul se oprește, mintea-mi e ștearsă și apoi se apasă play de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat?! Și se mai întreabă de ce dorm atât. Să fim serioși, ce altceva să faci când nu poți face nimic? Iar partea proastă e că nimic nu s-a schimbat. Cantitatea de ceață este aceeași. Nu am momente și momente. Nu se face întuneric după care apare o luminiță. Nici gând. E mereu la fel. Și nimic în lume nu mă poate distrage. Nici măcar prezența lui. E aceeași dezamăgire, ură și chin toate amestecate bine cu ceva ce nu vreau să pronunț. Nu pot să sufăr! Nici măcar atât! Sunt blocată! Nu mă pot întoarce la nimic, nu pot recupera ce a mai rămas. Nu pot să mai cred în nimic și pentru asta îl urăsc cel mai tare! N-am reușit să rămân undeva la mijloc, sunt în extreme tot timpul. Ce eram până în august, dar ce sunt acum. Nu există! Nu se poate! Vreau să fiu iar la început! Să mă bucur, să zâmbesc prostește și să cred că se poate. Nu contează când, dar că se poate. Pentru că dacă eu nu cred, cum să mă aștept la alții? Dar îmi este mai mult decât imposibil. Vreau să simt ceva. Orice! Se spune că te vei simți mai bine cu timpul dar e complet fals. Cu timpul nu mai ai lacrimi dar în rest, nu se modifică prea multe. Dureros de puține de fapt. Mă oftic pentru că prin el mi-am descoperit limitele universului și nu-mi doream așa ceva vreodată. La ce bun? La nimic, îți spun eu. Iar ieri, mi-am amintit de vorbele lui M. cum că „ocaziile ca asta nu se mai întorc”. Și știu că are dreptate. Și știu că degeaba aștept săptămâna viitoare pentru că o să se aleagă praful și de noua teorie. Poate nu am așteptat destul să se vindece... tot. Poate m-am grăbit numai ca să mă consolez cu gândul că sunt mai puternică de atât și că nu s-a terminat lumea. Dar jur că nu mă așteptam să doară atât. Nici măcar nu credeam în așa ceva. Mi se păreau exagerări, aberații. Îmi dădeam ochii peste cap atunci când alții erau în situații asemănătoare, iar acum nu știu cum să-mi explic propria situație pentru că ascultându-mă mi se face silă și milă. Ca să nu mai spun de nervi. Mda. Un fleac, m-a ciuruit.