Mâine nu o să-mi treacă

Și sunt momente în care aș fi preferat să nu mă cunoști așa de bine tocmai pentru a-ți schimba deciziile. N-aș putea să te condamn pentru că locul tău era ocupat oricum, dar mi-ar da o satisfacție uriașă să pot da vina pe tine. Nu e vorba de iubire, să nu amestecăm borcanele. E numai orgoliu pur. Faptul că tu ai fost ținta cea mai apropiată nu semnifică ceva abstract, doar întâmplarea, bat-o vina!

Propunerea mea, știu. N-ar trebui să-mi retrag cuvintele atât de repede și brusc. Probabil ai anticipat și asta dar nu te-ai mai obosit să construiești alt plan cusut cu ață albă. 

Și până la urmă, oamenii nu se schimbă. Nu complet, nu definitiv, nu atât timp cât amintirile sunt la ordinea zilei. Și cine ar alege partea bună? Să fim serioși, dreptatea stă departe de noi zilele astea. Așa că furia caracteristică weekend-urilor dinainte începutului ciuruirii nu ajută. Iar faptul că eu n-aș mișca un deget ca să-ți arăt unde sunt de fapt diferențele vine la pachet cu indiferența.

Întrebarea este de ce nu ai plecat până acum? Ți-am trântit ușile de atâtea ori încât vecinii tăi mă urăsc. Le-aș povesti despre cum tropăielile lor ne distrugeau nouă micul dejun dar nu mai am timp. Sau mai corect spus, nu mai vreau să-mi fac timp. Dar tu îți vei face. Pentru fiecare zi pe care ți-o amintești vei pierde o alta. Iar peste mult timp, când vei crede că s-a terminat o să le iei de la început.

Partea proastă pentru următoarea o să fie lipsa boxerilor negri. Fără scorțișoară în ciocolata caldă. Fără dedicații în școli de arte. Fără zile de miercuri. Fără răbdare și dependență. Categoric fără adevăr și povești pe care sunt sigură că le vei îngropa destul de adânc. Și apoi, unde te vei mai regăsi? Ideea asta poți s-o regândești, să nu furăm fericirea oamenilor, doar să le dăruim din tristețea noastră. Corect?