Și plâng și sper și rabd și-ți cer...

Citisem undeva că cea mai bună terapie e o serie lungă de înjurături zbierate. Desigur, mai e și partea cu prietenii care sunt cei mai buni terapeuți dar mi se pare mult mai eficientă prima variantă - dacă ați încercat știți despre  ce vorbesc. 

Aș pleca dar aș rămâne. Veșnica problemă existențială. Dacă nu a fost decât o zi proastă? Și dacă e doar una din deciziile permanente luate din cauza sentimentelor temporare, ce mă fac? Mă întorc? Unde? De fapt nici nu știu pe cine întreb, cui îi cer și cine mă aude. Și nici nu-mi pasă pentru că așa cum mi s-a demonstrat de sute și mii de ori, să auzi e una, să asculți e alta. Nu cred că aș pleca neapărat dintr-un motiv greșit. Atunci când n-ai motive să rămâi nu mai e nevoie să cauți unele pentru a pleca. Câte se pot schimba într-un an? Multe. Dar la sfârșitul lor tot impresia de monotonie și întoarcere de unde ai plecat intervine. Deci mai mare deranjul. 

Revenisem zilele trecute la subiectul „23” și urletele nu mai conteneau. Până la urmă fiecare își face propriile alegeri și mie personal mi se pare destul timp. Destulă tinerețe. Câți o să mai fie atunci acolo ca să oprească mersul lucrurilor? Nu știu, dar îi pot numi și acum pe cei care nu vor fi. Iar lista, Dumnezeu știe că e al naibii de scurtă și aerisită. Și pe cine pot da vina? Steaua potrivnică a apus, iar sorții și-au luat vacanță de treizeci și cinci de zile. Cel puțin oficial vorbind. Resuscitările nu dau rezultate la fel de remarcabile ca în filme. Știu pentru că am fost acolo și tot ce-am văzut au fost artificii aurii, care s-au liniștit într-un timp mult prea scurt. Apoi liniștea s-a lăsat peste tot Universul și așa a rămas până în ziua de azi. Iar dacă nici eu nu mă mai pot bucura de răul altuia înseamnă că ceva grav s-a întâmplat. Sau poate mă bazez prea tare pe tăiatul răului de la rădăcină și altă variantă nu-mi aduce satisfacții prea mari. Însă, nu există rezolvare pentru capitolul ăsta. Dar până la subiectul „23” am timp să mă răzgândesc și să te omor cu dorul. Poate chiar cu o zi înainte ca să mă pot bucura în liniște și râde melafic. 

Dacă aș putea să-ți lipsesc pe fața aia inexpresivă o singură mască pe care s-o porți veșnic n-aș putea alege. Iar unul din planurile pentru ultimul an de liceu constă în renunțarea la măștile tale, făcute de mine. Zi după zi. Nimeni nu se grăbește când știe că n-are unde, corect? Nici măcar nu o să mai întreb „de ce?”. Doar o să-mi fac un carnețel imaginar pe care să tot tai calități și să adaug defecte. Și sunt hotărâtă să se întâmple așa. Iar dacă peste două zile o să încep iar să călăresc unicorni o să-mi trag două palme și o să-mi amintesc că tu nu mai crezi oricum. „Mai bine mai târziu decât niciodată” e decât o altă bălărie scoasă din context ca să pară o chestie inteligentă. Dacă vorba asta ar fi fost un elev, era cel care și la o sută de ani încă era la adunarea cu doi. Cam atât de adevărate sunt cuvintele respective. 

Parte din plan: „A se renunța la: sau, poate, aștept, mâine, există, niciodată, pentru totdeauna, singurul, adevărat, încredere, dorință, înțelegere, basme, bălării, căutări, ieri, etc. A se reevalua cuvintele: nu, acum, pierdere, șansă, iubire, merit, iertare, sfârșit, profit, alegere, etc. ” - evident fără regrete sau promisiuni, pentru nimeni și nimic. Nici nu mai știu dacă regretul are un semnal specific sau cum îți dai seama dacă îl ai și îl ignori sau pur și simplu lipsește. Poate doar am obosit. Numai pe mine mă obosesc mai mult vacanțele decât lipsa lor? (tot continui cu întrebări către nimeni, așa cum continui să folosesc rimel chiar dacă urăsc să-l șterg după, riscând să-mi scot ochii timp de.. o tonă de timp, numai pentru că demachiantul nu își face treaba ca în reclamă)

Dacă războiul ăsta s-ar numi într-un fel, atunci cuvântul potrivit ar fi „fugă”. Încă nu știu dacă scopul fugărește mijloacele sau invers, dacă scopul fuge către mijloace sperând să le distrugă sau invers, dacă s-a prezentat cineva la luptă. După cum bate vântul, cred totuși că rândurile soldaților nu sunt complete. De nicio parte.

Și eram sigură că dacă îi dau jucăria mea o să mi-o strice! Puteam să jur.