I don't need this life but I need somebody to die for

Două avioane pline de oameni care nu aveau nicio idee ce se întâmplă chiar sub ei. Zburau pe cerul meu, pe ce avea să devină mai târziu laitmotivul zilei. O parte fugeau, o parte se întorceau de unde au fugit, iar noi ne desenam rutina așteptând un colac de salvare. Semnalul S.O.S. nu a fost lansat chiar în zori, dar mai bine mai târziu decât niciodată. 

Și mă gândesc dacă nu erau acele două ore, dacă nu plecam, dacă alegeam alt moment pierdeam dovada. Nici măcar eu n-aș putea să așez ceața asupra ei, ceea ce e bine. 

Iar azi ce? Niște căști și un dosar colorat? Cromatica nu se potrivea deloc cu obiectul vestimentar așezat lângă! Noroc cu scorpia care te-a scăpat de albastru - pentru artă. Știi, acum că relațiile s-au schimbat s-ar putea să încep să mă simt vinovată pentru alintul oferit cu trei ani în urmă. Totuși, mă bazez pe faptul că schimbarea nu s-a produs decât temporar. 

Cum spunea A. ieri: „Dragostea asta e ca plecatul din pantă: dacă o lălăi prea mult îți moare motorul și primești cinci puncte penalizare!” - absolut genial. Deci, ca să fiu în concordanță cu ideea, ieri mi s-a oprit motorul și sper că nu în pantă. Iar azi, am primit și cele cinci puncte ce s-au lăsat așteptate - neimportante de altfel. Probabil, dacă motorul era încă viu, aș fi lăsat punctele lângă celelalte adunate de-a lungul timpului și aș fi încercat iar. Dar în situația asta, nu poți să faci mămăligă fără mălai, corect? Asta ca să fie cuvintele pe gustul tău. Aș spune a ce sună, dar am căutat azi numele locului pe toate plăcuțele din punctul A în punctul B și nu am găsit nimic, deci cred că mi se pare. 
(a)normală.