joi, 31 decembrie 2015

Anul 2015 în cărți

Le îmbrățișez cu drag pe următoarele:

  • Un băiat pe lista lui Schindler de Leon Leyson
  • Avertisment de Renee Knight
  • Larklight de Philip Reeve
  • Adio, deocamdată de Laurie Frankel 
  • Copilul-umbră de P.F. Thomése
  • Întâlnire cu viața de Cecelia Ahern
  • Lumina ce se stinge  de George R.R. Martin
  • Când ești vrăjitoare... de Carolyn MacCullough

miercuri, 30 decembrie 2015

Basmania - Răspântia gândurilor de Valentin Nicolau

Recenzie sponsorizată de librăria online, Libris. Pentru o excursie printr-o gamă variată de cărți, alături de ultimele noutăți și oferte atrăgătoare, intrați pe site-ul lor unde veți găsi și mii de cărți în limba engleză.

 „În decursul vieții pierdem bucățele din sufletul nostru. Pe unele le vindem pe nimic ori le dăm la schimb pe iluzii. E ca și cum le-am scăpa pe jos și se ciobesc de frică, se contorsionează de spaime. Pe altele ni le fură alții. Dar toate ajung înapoi tot la noi, se întorc și rămân ascunse în străfundul nostru. Ca să le recuperăm, trebuie să coborâm acolo și să le culegem cu grijă. Dacă înțelegem ce s-a întâmplat cu ele, avem șansa să le aducem înapoi la noi. Cu adevărat le vom aduce înapoi abia după ce vom schimba și învoielile cu destinul, consecință a pierderii fragmentelor de suflet.”

Imperiul basman cuprinde totalitatea basmelor-continent, a arhipelagurilor-povești, insulele republici și recifurile-falanstere cu istorii independente, plus atolurile pustii unde sunt așteptate să naufragieze personaje pe care să le trăiască o poveste.

Pe tot parcursul lecturii trebuie să țineți minte că „precum în Basme așa și pe Pământ”. Este foarte important de menționat că reciproca nu este valabilă, singurul lucru pe care îl au în comun lumea pământenilor și lumea basmelor, este cerul. Mai bine spus, sunt una alteia cer. Diferențele dintre cele două lumi trebuie înțelese bine de cititor pentru ca acesta să nu judece strâmb lumea în care trăiește, sau pe cea a basmelor.

În Palatul Imperial al Viselor, împăratul Băsmuitorul Cel Cumplit (nu i se spunea Cel Cumplit pentru că era un tiran, ci pentru că cel mai des repeta cuvântul „cumplit”), avea o mare problemă: cum să îi facă pe oameni să-și recapete credința în basme și în eroii lor, deoarece lumea basmelor există doar în măsura în care pământenii cred în ea. Vrând să evite sfârșitul basmelor, împăratul încearcă să găsească cea mai bună soluție pentru a salva Basmania, alături de numeroasele personaje care iau parte la poveste. Pe acestea le puteți găsi la finalul cărții într-un „dicționar de personaje” unde este menționată ocupația fiecărui personaj, câteva cuvinte despre el și alături, poza acestuia.

Ilustrațiile făcute de Tudor Popa sunt absolut minunate, oferind cu atât mai mult farmec întâmplărilor și ajutând lumea Basmaniei să prindă viață. Vă invit alături de Aquarela, Alandala, Aeiou și restul personajelor să vă plimbați prin Grădina Viselor, să admirați visele ilustrate de Aquarela cu apă de izvor, raze de soare și umbre răcoroase și să-l ajutați pe împăratul Băsmuitorul cel Cumplit să găsească eroul potrivit pentru povestea de față - misiune greu de îndeplinit pentru că nici prinți, Feți-Frumoși, Harapi-Albi sau alți voinici nu s-au dovedit apți nici măcar să pornească, darămite să ducă la bun sfârșit dificila misiune!

„Își aminteau deseori de vorba profesorului Phantasos spusă și repetată la cursul de Fizica Uitării: Suntem ce ne amintim!”

duminică, 20 decembrie 2015

în caz că aș spune „mulțumesc”...

...aș spune pentru că m-ai ajutat să trasez granițele mai bine, pentru că mi-ai arătat unde mă împiedicam și pentru că ai făcut să pară că a fost ideea mea. Pentru că mi-ai amintit unde se găsesc oamenii ca tine, pentru că mi-ai arătat ce ar trebui să vreau lângă mine și pentru că mi-ai căutat pulsul. Pentru că n-ai pus întrebări incomode, pentru că n-ai insistat când era de așteptat s-o faci și pentru că mi-ai spus lucruri după care încă mă ghidez. Pentru că mi-ai zâmbit pe stradă, pentru că arăți bine în negru și pentru că m-ai topit atunci când aveam nevoie.

Pentru ciocolată, trandafir, lipsa umbrelei, ceai, carte, răbdare, mesaje, interes, secrete, încredere, ajutor, încurajări, plimbări, grijă, ignorarea orgoliului, invitație, îmbrățișări, iubire.

N-am învățat noi din toată treaba asta că nu contează ce „ar trebui”? Ba da, am învățat. 

știința vorbește

„ Like a crab at the ocean’s edge, once they have a piece of food (symbolic of something or someone they love) they would rather loose an arm than let go.”

vineri, 4 decembrie 2015

Când ești vrăjitoare... de Carolyn MacCullough

Fiica ta va fi una dintre cele mai puternice vrăjitoare pe care le-am avut vreodată în familia noastră. Va fi ca un far călăuzitor pentru noi toți.

Nu-mi amintesc ultima carte fantasy citită care să nu-mi permită să-i dau drumul - indiferent dacă am parțial mâine sau nu. Am încercat povestea cu „încă un capitol și apoi gata, citesc cursurile măcar o dată” dar nu a dat roade. Niciodată nu dă! Acum, nu știu dacă este cartea fenomenală sau eram eu prea însetată și de-asta sunt pur și simplu îndrăgostită de ea. Problema e că nu mă așteptam să îmi placă atât de mult și să îmi ridice pofta de citit în așa măsură, de unde rezultă că nu eram pregătită cu al doilea volum. Deja de pe la jumătatea cărții, cu un ochi în carte și unul în ecranul telefonului, l-am comandat pentru că era clară dorința de a mai rămâne alături de personaje, iar jumătatea de carte rămasă nu ajungea. În momentul de față regret că nu e o trilogie măcar... ce fac eu cu viața mea după ce vine al doilea volum și îl termin? Ce?!

Ca un alt detaliu pe care simt nevoia să-l strecor pe-aici, sunt îndrăgostită și de copertă (ca să nu mai zic de coperta celui de-al doilea volum)! Că tot a venit vorba, nu vă luați după ce spune tanti Cassandra Clare, povestea de dragoste din această carte e cam 5% din tot ce se întâmplă. Partea cu „roman urban fantasy extraordinar” o susțin și eu! Dacă stau să iau în calcul toate elementele care mi-au plăcut, separat nu par cine știe ce, dar împreună au puterea de a prinde cititorul încă din primele pagini (în special dacă sunteți și pasionați de poveștile cu vrăjitoare).

Totul începe cu nașterea lui Tamsin Green. La acest eveniment, bunica ei susține că va fi una dintre cele mai puternice vrăjitoare și ca un far călăuzitor pentru toți ceilalți. Însă, la împlinirea vârstei de opt ani, vârstă până la care toți copiii își manifestă propriul Talent, Tamsin a noastră nu dă niciun semn că ar avea vreo putere magică, niciun strop, nici jumătate de strop, nici măcar un sfert dintr-o jumătate de jumătate de strop.

După ce suntem convinși că și cea mai bătrână și mai înțeleaptă dintre vrăjitoare se poate înșela, autoarea lasă timpul să treacă (nouă ani mai exact) și ne trimite să facem cunoștință cu Tamsin după ce tânăra pare că s-a acomodat cu viața de ființă obișnuită. Prima întâlnire are loc în librăria bunicii ei (așa știi când o carte urmează să fie bună...), unde, în timp ce sortează niște cărți, un străin intră și aruncă o privirea printre rafturi. După ce se decide și cumpără o carte de istorie, străinul dezvăluie adevăratul motiv pentru care se află acolo. Numele lui este Alistair Callum, este profesor la NYU, știe că atât Tamsin cât și familia ei se ocupă de vrăji și are nevoie de un favor. Conform spuselor sale, cu mult timp în urmă, la un joc de cărți, unul din membrii familiei lui, a pierdut un obiect foarte valoros din punct de vedere sentimental - un ceas. Pe parcursul discuției, Alistair menționează că a fost trimis la familia Green și mai exact la Rowena Green - sora lui Tamsin. Evident, el nu știe care-i care, așa că o confundă pe Tamsin cu sora ei, iar ea nu-l contrazice. Motivul pentru care acceptă minciuna este dorința puternică de a demonstra că și ea se poate descurca, chiar și în lipsa magiei. Rowena este sora mai drăguță, mai deșteaptă, mai iubită - mai bună la toate. Ținând cont și de faptul că Tamsin este considerată o ciudată printre cunoscuți, puteți înțelege de ce consecințele unei astfel de minciuni par nesemnificative în comparație cu laudele primite dacă totul iese ca la carte.

Cu ajutorul unui vechi prieten din copilărie, Gabriel, Tamsin reușește să călătorească în timp (căci ăsta este Talentul lui Gabriel) și să recupereze ceasul. După câteva complicații și avertismente, Tamsin ia ceasul în timpul ei, plănuind să-l ducă profesorului cât de curând. Între timp, planurile îi sunt modificate de Rowena care de pregătește să-i facă o vizită și să o fure pentru o rundă de cumpărături, urmată de o cafea ca între surori. Conversația celor două este întreruptă atunci când li se alătură chiar profesorul Alistair, moment în care devine evident cine este Rowena și cine este Tamsin. După ce face cunoștință cu Rowena și își primește ceasul, lucrurile iau o întorsătură neașteptată. Fiind obligată de context, Tamsin îi povestește într-un final întâmplarea mamei sale, aflând în acest fel că profesorul Alistair este un membru al familiei Knight, iar pe vremuri între cele două familii se ducea un război neîntrerupt. Dorind să-i împiedice pe cei din familia Knight să își folosească magia pentru a face rău, familia Green a reușit să le fure puterea și să o transforme într-un obiect. Odată ce acesta este găsit, o parte din puterea lui este eliberată, iar restul se transformă în alt obiect, încredințat altui Păstrător care să-l aibă în grijă.

Și de aici suspansul începe să fie tare greu de suportat! De la răpirea Rowenei, la alte călătorii în timp, cititorul are parte de numeroase aventuri până la finalul cărții. Multe secrete de familie vor ieși la suprafață, ajutând-o pe Tamsin să afle cine e și să-și accepte rolul. Cartea lui Carolyn MacCullough te farmecă pur și simplu! Cu fiecare capitol citit și piesă de puzzle pusă la locul ei, cititorul este mai atras de această lume magică, refuzând să se întoarcă în realitate până nu întoarce ultima pagină (apoi se apucă de al doilea volum, dar asta e altă poveste). Recomand! Recomand! Recomand!

joi, 3 decembrie 2015

Toamna de Mons Kallentoft

„Mons Kallentoft și-a dezvoltat un stil propriu: Toamna nu este primul roman în care victima apare în ipostaza de narator paralel. Nu într-un fel obositor și supranatural, ci ca un soi de artificiu stilistic absolut seducător.” 
- Anders Wennberg, Gefle Dagblad

M-am declarat fan al acestei serii dedicate celor patru anotimpuri încă de când am citit „Sacrificiul din miezul iernii”. Apoi a urmat „Vara fatală” iar entuziasmul meu nu făcea decât să crească. Am amânat citirea acestui volum tocmai pentru că am vrut să-l citesc pe parcursul lunilor de toamnă - ceea ce s-a și întâmplat. Nu știu cât de bună a fost ideea pentru că mi-a fost puțin dificil să empatizez cu personajele, chiar și cunoscând bine ale căror fapte sunt consecințele abătute asupra acestui roman. Că tot a venit vorba de romanele anterioare, știu că majoritatea seriilor polițiste nu au ca regulă citirea în ordine cronologică a volumelor - în cazul de față mie mi se pare foarte importantă ordinea, în special pentru a se evita înțelegerea greșită a evoluției sau a regresului personajelor.
Cum este de așteptat, Malin Fors, membră a Departamentului de Criminalistică, încearcă să arunce lumină peste misterele apărute odată cu decesul lui Jerry Petersson, fost avocat, cunoscut pentru lipsa de scrupule pe care și-o dovedea clienților săi când avea ocazia. Spun doar „clienților săi” deoarece, pe parcursul investigațiilor devine din ce în ce mai clar că Jerry nu avea prieteni, lucru care face cu atât mai complicată găsirea motivului pentru care s-a săvârșit crima sau a criminalului însuși.

Avocatul este găsit mort în șanțul castelului pe care îl cumpărase nu de mult. Deși la început presupunerile tind să ducă spre un jaf care s-a complicat mai mult decât era de așteptat, teoria se prăbușește când nu este constatată lipsa niciunui lucru de valoare. De aici încep căutările legate de Jerry Petersson, omul. Informațiile primite de investigatori sunt de la ambigue la complet false, arătând puterea pe care o are victima asupra celorlalți, provocându-le frică până și după moarte. O altă întrebare importantă este: ce l-a împins pe fostul proprietar al castelului, Axel Fågelsjö, să-l vândă? Într-adevăr au existat zvonuri care păreau să răspundă întrebării, dar niciunul nu a fost recunoscut sau dovedit. Cert este că, acest castel a aparținut familiei  Fågelsjö de aproape 500 de ani, iar acum Axel Fågelsjö este decis să-l cumpere înapoi, considerând că vânzarea lui a fost o greșeală încă de la început.

Pe lângă rezolvarea cazului, autorul ne lasă mai mult în viața personală a lui Malin Fors. După întâmplările din „Vară fatală”, Malin și Jan hotărăsc să mai dea o șansă relației lor. Locuind împreună cu Jan și fiica lor, Tove, Malin pare că o ia razna. Devine un personaj violent, de multe ori respingător, găsindu-și alinarea în alcool și refuzând orice ajutor venit din afară. Decide să se întoarcă în apartamentul ei unde urmează să locuiască singură nereușind să o ia și pe Tove, din cauza refuzului acesteia. Ideea e că, nu după multe pagini, Malin devine un personaj antipatic. Ăsta e marele minus pe care îl primește cartea din partea mea. Mi s-a părut că problema lui Malin nu a fost destul de bine conturată, de parcă autorul a aruncat dintr-o dată o bombă în fața tuturor celorlalte personaje, urmând ca bomba să fie ignorată, băgată sub preș, lăsată pentru mai târziu - ce se poate întâmpla rău? Mi-ar fi plăcut să văd mai mult profesionalism din partea colegilor de muncă. De exemplu, Sven, inspectorul-șef al poliției mi s-a părut în rolul unei mâțe fricoase atunci când a trebuit să o confrunte pe Malin.

În Vară fatală ne întâlnim cu Maria Murvall, victimă a unui viol, despre care nu aflăm prea multe. Încă de la începutul romanului Toamna, ne este adus la cunoștință faptul că Malin încă face săpături sperând să afle povestea Mariei. Atât. Doar se menționează asta de câteva ori dar de fapt nu se întâmplă nimic pe acest plan. Absolut nimic. Mons Kallentoft, să știi că sunt curioasă și amânările tale nu mă ajută deloc! (nu m-am putut abține)

În mare, romanul mi-a dat impresia că autorul era supărat și a încercat să-și pedepsească personajele transformându-le în versiunile lor neplăcute. La un moment dat e mai ușor de empatizat cu criminalul (ăsta se pune ca spoiler?)...

Personajul preferat din această carte? Howie, câinele lui Jerry.

miercuri, 2 decembrie 2015

Necenzurat de Radu F. Constantinescu

„Nu o să șterg pozele cu tine din telefon. Nu o să vorbesc cu prieteni comuni să aflu ce mai faci. Nu o să bat DJ-ul dacă pune melodia aia pe care mi-ai promis tu că n-o să-ți mai muți niciodată hainele.
Sau eu ți-am promis că n-o să ți le mai muți? Cum a fost?
Pur și simplu, n-o să-mi fie dor de tine și nu o să schimb locul mobilei prin casă. S-o fac să pară altfel. Altcumva. Altundeva.
N-o să las mușcatele să moară de sete, iau eu... eu în niciun caz n-o să mă îmbăt.
N-o să-mi fie dor de tine și n-o să-ți dau unfriend ca apoi să caut să-ți văd de pe pagina lui Dan check-in-urile.
N-o să merg ca din întâmplare la restaurantul tău preferat să cer un borș de vițel și să te aștept... ca un bou.
Nu te gândi măcar o secundă că o să dau jos ramele alea de pe pereți. Oricum, n-am apucat să punem nimic în ele!
Să nu crezi că n-o să mai merg la Constanța.
Sau că n-o să mai beau Jägermeister din pahare reci.
Sau că n-o să mă mai îmbrac cu tricoul verde. Sau că o să donez cămașa neagră unui om al străzii...
Nu.

N-o să-mi fie dor de tine. Pentru că sunt al dracului de hotărât să te păstrez.


„Sexul cu o femeie pe care nu o iubești nu e altceva decât masturbare asistată.”

„Tu credeai că te lași. Ca alți lași. Treptat. Dacă n-ai țigări trei zile, nu înseamnă că te-ai lăsat de fumat. Dacă nu-l mai vezi un an, nu înseamnă că l-ai uitat...
Credeai că dorul se va acoperi cu un strat gros de timp. Cam de cât viitor ai nevoie să acoperi trecutul?
(...)
Dacă e să te lași de fumat, te lași cu pachetul în buzunar.”


„S-a dus. Te-a rănit. OK. Dar ai grijă să faci diferența corectă între sentiment și resentiment. Dacă nu lupți să scapi de efectele secundare ale despărțirii, poate că îți cam place. Ți se pare că ești interesantă. O eroină romantică. Personaj de roman. Mie mi se pare că ești cel mult emo. Și parcă a trecut moda asta.
Da, există iubiri ca niște povești nemuritoare pentru adulți. Dar astea au cel puțin două personaje. Și amândouă au grijă de ea, că de-aia trăiește nebuna și uneori face pui. Cărora poți să le povestești adevăratele Povești nemuritoare. Cele pentru copii.”

- Radu F. Constantinescu

luni, 26 octombrie 2015

sâmbătă, 24 octombrie 2015

Lumina ce se stinge de George R.R. Martin

Recenzie sponsorizată de librăria online, Libris. Pentru o excursie printr-o gamă variată de cărți, alături de ultimele noutăți și oferte atrăgătoare, intrați pe site-ul lor unde veți găsi și mii de cărți în limba engleză.

„Dă nume unui lucru, iar lucrul acela se va transforma cumva, ajungând să se contopească cu acel nume. Toate adevărurile se găsesc în nume, și toate minciunile deopotrivă, căci nimic nu denaturează mai mult ca un nume incorect, un nume nepotrivit care poate schimba și realitatea și aparența.”

Deja nu mai este nimic nou în faptul că George R.R. Martin are o plăcere nebună de a-și omorî personajele. Chiar dacă acest aspect m-a chinuit pe vremea când urmăream „Urzeala Tronurilor”, apreciez stilul autorului. Am citit mai de mult primul volum al seriei „Cântec de gheață și foc”. Mi-a fost puțin dificil să mă obișnuiesc cu toate numele personajelor și să trec de la o poveste la alta, dar odată rezolvate inconvenientele, am înțeles de ce e așa multă lume obsedată de aceste cărți. În viitorul apropiat probabil voi reciti primul volum pentru a reveni cu o recenzie. De ce povestesc asta? Pentru că am ajuns să citesc „Lumina ce se stinge” dintr-o curiozitate morbidă - moare toată lumea și aici, sau..? Sau. 

Ca să mă fac și mai bine înțeleasă, se intră greu în majoritatea universurilor create de George R.R. Martin datorită complexității acestora. Este pur și simplu fabulos câtă imaginație poate să aibă omul ăsta! Acum că am la activ și o carte SF scrisă de el, sunt curioasă cum sunt restul scrierilor sale ce nu au legătură cu faimoasa serie.

Lumina ce se stinge” se întâmplă să fie și romanul de debut al autorului, publicat în 1977. Acțiunea cărții se petrece în spațiu, mai exact pe planeta Worlorn. Ne este adusă la cunoștință istoria planetei, de când era o stea solitară, rătăcind fără țintă, o paria a creației. După secole de cădere printre spațiile reci și pustii dintre sori, s-a prezis că Worlorn va înconjura Roata de Foc o singură dată după care va intra din nou în bezna din Lizieră. Prezicerea s-a adeverit iar planeta s-a apropiat de lumină, eveniment ce a dus la un secol de furtuni, ghețuri topindu-se, vulcani erupând și cutremure. Încet, Worlorn a căpătat viață. În anul 589 a început Festivalul Lizierei, la care Worlorn a luat parte. Vreme de cinci ani, Worlorn s-a apropiat de sursa de lumină; alți cinci ani s-a depărtat de ea. În 599 Festivalul s-a sfârșit, Worlorn a intrat în zona crepusculară și a început să se prăvălească spre noapte.

Ajungând mai aproape de timpurile noastre, Dirk t'Larien, aflat pe planeta Braque contemplă giuvaierul roșu, primit de la fosta lui iubită. Micuța piatră semnifică promisiunea pe care cei doi și-au făcut-o: Trimite-mi suvenirul acesta și voi veni. Indiferent unde mă aflu, indiferent cât de mult timp a trecut, indiferent ce s-a petrecut între noi. Voi veni și nu voi pune nicio întrebare. Întorcând situația pe toate părțile, negând și apoi acceptându-și sentimentele care încă-l leagă de Gwen, Dirk se urcă la bordul navei Fiorul Dușmanilor Uitați și călătorește de la Braque până pe Worlorn, unde îl așteaptă marea sa iubire. Întâlnirea dintre cei doi nu ia exact forma la care s-a așteptat, Gewn dându-i de înțeles că ea a trecut peste relația lor, acum fiind căsătorită cu Jaan Vikary. Totuși, motivul pentru care Dirk a fost chemat, nu devine clar prea rapid. Gwen este ecologistă și se află pe Worlorn pentru a încerca să salveze planeta sau ce se mai putea salva din speciile ce-și aveau casa pe tărâmurile ei. Acesta pare a fi și motivul pentru care Dirk se află acolo - cel puțin până când Ruark, colegul de proiect al lui Gwen și confidentul acesteia, aruncă o lumină nouă asupra poveștii, arătând că aparențele înșeală.

Până să treacă de sfertul cărții, cititorul deja își face griji legate de soarta planetei, se întreabă care este de fapt legătura dintre Jaan Vikary și Gwen, mai adaugă niște griji și pentru aceasta din urmă și în același timp este fascinat de locurile descrise de pe Worlorn. Ținând cont că atât la vegetație cât și la faună au participat paisprezece planete, fiecare aducând câte ceva, descrierile sunt cel puțin interesante.  Universul creat de George R.R. Martin în „Lumina ce se stinge” este incredibil! Faptul că cititorul asistă la reconstruirea unei lumi, nu face decât să-l captiveze indiferent de voința acestuia - știu ce spun! Sunteți invitații mei să vă lăsați fermecați...

Lumina ce se stinge” mi-a spulberat iluziile despre ce este și ce poate face ficțiunea, despre puterea imaginației - Michael Chabon

joi, 22 octombrie 2015

Capcana de Sarah Wray

Vreau să citesc această carte încă de când a apărut în România, acum cinci ani. N-am ajuns să pun mâna pe ea atunci și cu timpul dorința s-a estompat, trimițând „Capcana” într-un ungher întunecat al memoriei mele. Zilele trecute, plimbându-mă printre rafturile bibliotecii, am găsit-o și am luat-o fără să stau pe gânduri. Îmi amintesc așteptările pe care mi le formasem acum cinci ani și nu sunt cu mult diferite de cele pe care le-am avut acum. Posibil să fi fost și ele prea înflorate și de aici gustul puțin amar, dar nu pot scăpa de gândul că acestei cărți îi lipsește ceva ce-ar fi putut-o face foarte bună! 

Carte este împărțită în trei părți: „Tabăra”, „Peștera” și „Sfârșit”. Înainte să înceapă povestea propriu-zisă, în prolog ne „vorbește” un tânăr ce fuge să-și salveze viața. Înconjurat de întuneric, delirând și întrebându-se dacă va mai ajunge viu acasă, acesta încearcă să-și adune toate forțele pentru a-și continua fuga spre - speră el - o cale se scăpare.

Personajul principal, Luke Sheldon, este unul dintre zecile de tineri trimiși în Tabăra Speranței, unde va lua partea la „Programul Complet pentru Tineri” - program ce se adresează copiilor dotați, premianți la concursuri științifice. Odată ajuns acesta se împrietenește cu Matt și își reia relația de prietenie cu o fostă colegă din școala primară, Natalie. În continuare ne sunt prezentate activitățile la care tinerii iau parte în tabără și felul în care se formează anumite bisericuțe, dând naștere unor conflicte specifice vârstei. Deși profesorii îndrumători ar trebui să inspire încredere, imaginea le este pătată atunci când iese la iveală o poveste stranie, petrecută în tabără. Aceasta spune că, în urmă cu doi ani, din tabără au dispărut trei copii ce n-au mai fost găsiți niciodată. Deși la început este privită ca o poveste de spus în jurul focului, cu timpul, groaza copiilor ia proporții.

Pentru că misterele ce se învârt în jurul Taberei Speranței nu erau destule, în cabana unde este cazat Luke alături de Matt și încă doi-trei tineri, încep să apară bilețele de nicăieri. Pe fiecare dintre ele este scris un cod, care odată dezlegat dezvăluie un indiciu către găsirea unui comori ascunse. Așa cum este de așteptat, fiecare indiciu le stârnește curiozitatea din ce în ce mai tare. Toată „aventura” pare un joc pus la cale de organizatori, până când, un bizar accident duce la rănirea uneia dintre fetele care iau parte la găsirea misterioasei comori. Întâmplarea nu duce decât la mai multe semne de întrebare. Deși mare parte din vină pare să îi aparțină fetei, restul tinerilor nu sunt convinși că de fapt nu a fost vorba despre o capcană pusă la cale chiar de îndrumătorii lor. Frica începe să le dea târcoale, dar într-un final, ambiția de a găsi comoara învinge și pun la cale un plan. Ziua în care acesta ar trebui pus în aplicare nu este una dintre cele norocoase. Majoritatea copiilor din tabără dau semne că s-ar îmbolnăvi, situația lăsându-i doar pe Luke și Natalie în stare să plece în căutarea următorului indiciu și a comorii. Așa ajung cei doi în peșterile de sub tabără, unde întorsăturile de situație sunt ca la mama lor acasă.

Mi-ar fi plăcut să petrec mai mult timp alături de această carte, să aflu mai multe, să simt că particip și eu la căutările comorii. E adevărat că la final se aruncă puțină lumină peste unele mistere, dar tot rămân numeroase întrebări fără vreun răspuns clar. În mare, mi-a plăcut acțiunea cărții - dacă nu s-ar fi întâmplat toate pe repede-nainte, mi-ar fi plăcut mai mult. N-am avut timp să surprind evoluția personajelor, să le cunosc poveștile, să empatizez cu dramele lor și să le înțeleg deciziile. S-a văzut din răsturnările de situație că autoarea aștepta de mult să-l șocheze pe cititor dar nu știu cât de bine i-a reușit. N-ai timp să-ți faci o anumită părere despre X ca apoi ea să fie cu totul distrusă și tu să rămâi gură-cască. Totuși, recomand cartea pentru perioadele în care nevoia cere o lectură rapidă și cu nițel suspans. 

Acolo e ceva. Privind. Așteptând.

miercuri, 21 octombrie 2015

Întâlnire cu Viața de Cecelia Ahern

Cecelia Ahern a devenit una dintre scriitoarele mele preferate după ce m-a cucerit cu „Suflete pereche”. Apoi, pentru că era ciudat să nu citesc tocmai cartea care a făcut-o celebră, m-am lăsat cucerită și de „P.S. Te iubesc”. Încă sunt profund îndrăgostită de ambele romane și recitesc pasaje din acestea cu foarte mare plăcere! Din păcate, în ultimul timp am cam neglijat genul acesta de cărți, fiindu-mi cumva teamă să nu dau de ceva care m-ar putea dezamăgi și trimite într-un unghi complet opus. Situația a fost salvată - nu de fetițele Powerpuff - de „Întâlnire cu Viața”.

„Când încep să scriu o carte, motivația mea sunt personajele. Mă îndrăgostesc de ele, nu pot să mi le scot din minte și nu am liniște până când povestea lor nu e spusă. Vreau să le ajut să își găsească împlinirea.” - Cecelia Ahern

Nu știu câtă neliniște i-a provocat autoarei, dar Lucy, personajul principal, tare nu mi-a dat voie să mă culc la ore decente sau să-mi văd de viață. Pur și simplu s-a așezat în vârful listei cu priorități și a refuzat să-și mute locul până când am întors ultima pagină. Parcă la un moment dat se născuse o dependență a mea față de starea pe care mi-o dădea povestea. Știți sentimentul acela care apare atunci când vă simțiți ca acasă? Ăsta m-a însoțit pe tot parcursul lecturii.

Scrisorile primite de Lucy Silchester par a veni din partea unui admirator secret care nu renunță până nu i se acordă o întâlnire. Nu este cu totul fals. Misteriosul expeditor este într-adevăr hotărât să obțină o întâlnire cu a noastră Lucy, dar nu din motive romantice. Tot ignorând respectivele invitații, „Viața” - expeditorul - nu are de ales și își face apariția neanunțat pentru a-și îndeplini misiunea.

După cum ne este explicat, atunci când o persoană nu are tocmai o viață care să-i ofere împlinire, trăind alături de frustrări, minciuni și frică, prietenii și familia respectivei persoane pot semna o petiție prin care „Viața” să ia măsuri și să-și aducă posesorul pe calea cea bună. Nu este vorba de vreo abstractizare complicată, „Viața” fiind un om ca toți ceilalți - mai mult sau mai puțin.

În cazul de față, „Viața” lui Lucy este un bărbat cu părul negru, răvășit, presărat cu niște fire argintii. Prima întâlnire ni-l prezintă într-un costum gri șifonat, o cămașă gri și o cravată gri, nebărbierit de câteva zile, cu cearcăne vineții, ochi injectați, mâini transpirate și murdare. Nimic încântător. Lucru pe care urmează să-l înțeleagă și Lucy mai târziu este că acest aspect neîngrijit și respingător, este datorat deciziilor luate de ea și consecințelor acestora. Neacceptând un alt refuz, „Viața” (sau Cosmo, cum i se va spune mai târziu) ia decizia de a o însoți pe Lucy peste tot: întâlniri, ieșiri cu prietenii, muncă, bar etc.

Realizând că „Viața” nu îi vrea decât binele - chiar și atunci când acesta ajunge la ea prin metode mai dure -, Lucy îi acceptă ajutorul și încearcă pe cât posibil să-l integreze în programul ei zilnic. Odată luată această decizie, măștile încep să cadă, Lucy redescoperindu-se și acceptându-se. Chiar dacă finalul este oarecum previzibil, procesul care-l precedă mi-a amintit de ce o consider eu pe Cecelia Ahern o autoare atât de plăcută! Pe lângă frumusețea poveștii, întâmplările mi s-au părut cu atât mai accesibile cu cât oricine se poate regăsi în ele. De la relații eșuate până la acceptarea unui loc de muncă nepotrivit, toate fac parte din greșelile pe care Lucy le recunoaște cu greu, mulțumindu-se cu aparențele născute din diverse născociri.

Cartea Ceceliei Ahern ne amintește că putem salva aparențele cât dorim, putem poza în personajul pozitiv până ni se ia, dar nimic din toate astea nu ne vor salva de durul adevăr. Așa cum află și Lucy, este foarte important să fii bine în interiorul tău, să fii împăcat sufletește și să îți accepți și iubești „Viața”. Există chiar un pasaj în carte, unde Lucy își acuză „Viața” că ar fi nepoliticos iar acesta îi răspunde: „- Închipuie-ți că ai un prieten care ți-a fost mereu alături, și căruia tu i-ai fost, de asemenea, aproape, dar care nu te mai sprijină ca înainte, ceea ce e de înțeles, pentru că oamenii au și altele de făcut. Apoi îl vezi tot mai puțin, oricât de mult încerci să te apropii de el. După care, brusc, într-o zi dispare. Așa, pur și simplu. Atunci îi scrii, el te ignoră, îi scrii din nou și iar te ignoră, în cele din urmă îi scrii pentru a treia oară, iar el abia reușește să ajungă la întâlnirea stabilită, atât e de ocupat cu serviciul, cu prietenii și cu mașina. Cum te-ai simți dacă ai fi în locul meu?”.

O să închei această recenzie cu două întrebări: dacă ați avea o întâlnire cu „Viața” voastră, cum ar arăta? De ce? :)

vineri, 9 octombrie 2015

misiune îndeplinită

Ziceam eu că anul ăsta de facultate o să vină cu multe schimbări la pachet, dar nici chiar așa! Ar trebui să încep să-mi fac o lista cu ce fac și cine sunt, doar așa, ca să nu uit - că tare se mai schimbă unele portrete. Abia dacă mi-am făcut timp să scriu câteva rânduri. Acum câteva minute am coborât din mașina unui prieten imaginar - nimic important, Cupidon e răcit și eu mă ocup de afacerile lui mai nou. Nu-i așa? :)

Oricum, trecând peste, tare-mi place de tine măi!

Nu credeam că un simplu strigăt de ajutor împotriva plictiselii îmi va schimba programul pentru seara, dar nu mă plâng. Chiar deloc. Aș repeta experiența - chiar și cu finalul fără mere. Muzica a fost superbă! Am fost „piele de găină” 98% din timp! Și cred că au început să-mi placă dansurile populare - asta e mare lucru!

Dacă murim sau nu la 34 de ani, rămâne de văzut. Până atunci nu știu exact cum o să dansez cu ziua de mâine. Singura cerință ar fi să nu plouă - apoi, nu m-aș supăra dacă și angajatul o să fie la locul lui, printre mese. Pur și simplu trebuie să mă las salvată de o cuba libre.. și ce alt loc mai bun?! Doar să fie sincronizarea bună și să nu ne încurce zilele de naștere sau alte distrageri asemenea.

Ca încheiere: tare mi-e scârbă!

sâmbătă, 3 octombrie 2015

"hahahahaha!!!" se auzea de sus

Și-am ieșit amândoi la plimbare spre punctul X. Îmi mențin părerea despre ce-ți face negrul. Ai plecat capul și ai zâmbit. Nu știu dacă ironia sorții a fost de vină sau a mai rămas vreun strop de plăcere. 

Așa s-a ales praful de memoria mea - nu-mi mai amintesc unde a fost de fapt problema, dar îmi aduc aminte promisiunea pe care mi-ai făcut-o. Nepotrivită. Totuși, cred că te-am ajutat să te ții de ea. Asta mă amuză.

Cred că partea tristă a venit când am realizat că ești exact genul după care aș întoarce capul - nu știu dacă să mai adaug „încă”. 

duminică, 27 septembrie 2015

Istoria vrăjitoriei în Occident de Colette Arnould

Recenzie sponsorizată de librăria online, Libris. Pentru o excursie printr-o gamă variată de cărți, alături de ultimele noutăți și oferte atrăgătoare, intrați pe site-ul lor unde veți găsi și mii de cărți în limba engleză.

„Dacă natura a făcut din noi, femeile, ființe incapabile de bine, în privința răului nu există artizani mai experți.”

Așa cum spune însăși autoarea, istoria vrăjitoarelor este un topic mai puțin consultat, majoritatea oamenilor lăsându-se pradă fantasmelor ce le dau fiori pe șira spinării, acestea fiindu-le suficiente. În această carte, vrăjitoarea călare pe mătură, ce se poate transforma într-o femeie bătrână și urâtă, cu privirea amenințătoare, care aplecată deasupra tuciului își supraveghează fierturile oribile, înconjurată de animalele ei favorite: pisica neagră, liliacul, cucuveaua și broasca - este doar un personaj malefic, inventat, care îi alimentează pe amatorii de emoții tari.

Colette Arnould ne prezintă imaginea vrăjitoarei din Antichitate până în secolul XX. Dacă „vrăjitoarea” este doar o lentă deteriorare a statutului femeii, o creație a Inchiziției sau cea mai bună prietenă a Diavolului, aflăm în cele 12 mari capitole ale cărții.

Pentru a mai șterge din răutatea atribuită vrăjitoarelor, autoarea ne povestește despre Circe și Medeea, ambele magiciene dar reprezentând totuși două imagini opuse ale femeii. Uneia îi aparțin farmecul, blândețea, seducția. Celeilalte, intensitatea dramatică din care se naște pasiunea. Una poate cunoaște mila, lăsându-se înduplecată, cealaltă nu cunoaște decât dorința oarbă și răzbunarea la care vin să se adape decepția cu ura care o animă. Respectând ceea ce spunea profesorul Sala-Molins, Colette Arnould nu încearcă să umple un vid, ci să scape de ceea ce dă pe dinafară, demontând teorii false, născute din legende populare sau din nevoia de control asupra anumitor popoare. Pe nesimțite se trece de la divinație la magie, de la zei la demoni. 

„Omniprezent, Diavolul reprezintă cu prisosință problema majoră a acestei societăți. Satana conduce balul, iar lumea merge în derivă. Incapabili să se ancoreze de niște valori care se scufundau peste tot, oamenii acelor timpuri de îmbarcau pe Corabia Nebunilor. Societatea era prea bolnavă ca să se schimbe odată cu schimbarea secolului. Situația este de așa natură încât răul cel mai rău... abia avea să vină.”

luni, 14 septembrie 2015

hapciu 2

Piticii invizibili nu prea ne-au ajutat azi - au fost atacați de uriașul căpcăun și dorințele lui nepotrivite! Acum nu știu dacă să îmbrățișez ideea conform căreia intenția contează, sau să mă rog pentru o a treia șansă? A treia oară e cu noroc... (m-aș putea referi la atât de multe!!!)

Din colecția „unde dragoste nu e, facem” s-a desprins „unde dragoste nu e, scriem pe uși”. Am vorbit cu autoarea în cauză și este hotărâtă să revină anul viitor pentru a verifica opera de artă. Speră din tot sufletul să nu-i apuce pe bieții oameni renovările și să vopsească ușa - dar cât timp există pixuri, există speranță. Un singură întrebare a rămas fără de răspuns: acele camere de supraveghere funcționează? 

După câteva momente de masochism pur - te iubesc, iubirea mea - am zis să dau update „iubirii mele”. Nu știu exact dacă ghilimelele înseamnă ironie sau nu, dar fără ele clar zic o prostie. Și am dat update! Cică se face aproape o săptămână de când cu tăcerea asta. Ce-i drept, nu te poți pune cu plictiseala omului! Nici ornitorincii nu mai sunt ce-au fost...

duminică, 13 septembrie 2015

între două...

...nu te plouă, dar nici bine nu îți e! Rămâne de văzut cum voi modifica pe parcurs ultima parte.

Ziceam ceva de niște aripi suflate în aur - nu e cumva asta metoda prin care un anumit personaj a distrus toată afacerea? Așa cum ochii lui au perceput greșit toate - absolut toate - semnalele primite, așa și eu am impresia că tu ai nevoie de mine să-ți sortez prințesele, zânele, balerinele, -ele, -ele - înțelegi tu ideea. Poate problema e la mine. Cine spune că tu nu ești printre norocoșii care au găsit un sistem perfect pentru ei? Posibil să te simți ca acasă în dezordinea ta. Nu mai întorc problema pe toate părțile ca să îmi dau seama ce fel de om te face toată treaba asta - noi să fim sănătoși!

Dacă mi-aș lăsa mintea să zboare, aș paria toți banii pe ziua de luni. Mai bine spus doar pe jumătate din ea. Nu știu exact cum o să fie planetele aliniate dimineață, dar tare-aș vrea ca după examenul în cauză, să cumpăr niște flori și să i le ofer cui trebuie! Poate o să dau și de ochii tăi prin mulțime. Au și rețelele astea de socializare rolul lor. Asta dacă nu ești lipit de a ta mândră - tare-mi place cum sună!

Nu-mi amintesc exact ce spunea tanti de la horoscop dar am impresia că nu era de bine. Cum globul meu de cristal a avut și zile mai bune, îmi permit să-l contrazic din când în când. O să-mi petrec ziua alături de pitici invizibili și pietre care nu știu ce-i aia forță gravitațională. Nu, nu fac o aluzie la vreo carte fantasy...

sâmbătă, 12 septembrie 2015

hapciu

Am stat puțin de vorbă cu vremea și am hotărât că destule nuanțe de gri aduce ea, nu e nevoie să mai adaug și eu colecția personală - fără vreo aluzie perversă. De aici a apărut ideea cu „pa-pa”-ul prematur. Nu că m-ar deranjat neapărat situația, dar nici nu mă plimbă pe covoare roșii - știi ce zic? Altfel spus, dacă situația nu e nici albă, nici neagră, nu se potrivește în tabloul meu. Degeaba mai insist eu asupra anumitor părți, n-am destulă răbdare. Cum era vorba aia: ”unde nu e...” - numai balerina cere. 

ruptură (zic)

Cică jumătate din timp. Niciodată nu am fost bună la matematică - nu mă pot baza pe rezultatul obținut de mine. Totuși, n-aș mai avea mult timp să omor trandafirii - știi ce zic? Că tot am ajuns aici, nu m-am întrebat niciodată dacă mor ei sau trebuie să se ocupe cineva. Și treaba trebuie făcută intenționat sau depinde numai de noroc/ghinion?!


plictis

Pot să îți pun aripi suflate în aur și tot n-ar ajunge. 

vineri, 11 septembrie 2015

de pe vremuri


- Probabil până poimâine ajungem tot de unde am plecat. Ideea aia cu călugăria nu-mi dă pace.
- Nu te-ar prinde absolut deloc.
- Nici pe tine. Oricum, e frumos ce faci.
- De câte ori am auzit asta nu a ieșit nimic bun.
- De data asta e diferit. Eram chiar acolo, știu bine datele problemei.
- Ce-i drept, multe s-au întâmplat când tu erai chiar acolo.
- Ce pot spune? Sunt centrul universului tău.


- Știi că ai unde să te întorci, nu?
- Nu știu dacă întrebarea asta face povestea mai tragică sau mai amuzantă.
- Serios. Știi că mă pricep la sfaturi.
- Asta clar e amuzant. Dacă dorești pot pretinde că mă ajută ce spui tu.
- Sigur.
- Mă ajută ce spui tu.

- Poți oricând să-mi aduci o ciocolată caldă.
- Chiar începusem să-mi fac griji.
- Știu, simțeam stresul din aer.
- Schimbi subiectul. Știi că vechile iubiri nu se uită niciodată.
- Da, știam deja că nu mă vei uita.
- Iar îmi făceam griji și era stres în aer.


Cică trebuie să aștept până poimâine. Întrebarea e: care poimâine?

marți, 1 septembrie 2015

Final concurs

Câștigătoarea aleasă de random.org este Chivu Mihaela
Te rog să-mi trimiți datele tale într-un e-mail la adresa anna.s_soul@yahoo.com!

Totuși, Anna mai are surprize. Mai sunt câteva participante ce-și vor primi pe parcursul lunii septembrie cărțile dorite! Acestea vor fi contactate direct pe conturile de Facebook. :)

duminică, 30 august 2015

Ultima dorință de Andrzej Sapkowski

Recenzie sponsorizată de librăria online, Libris. Pentru o excursie printr-o gamă variată de cărți, alătură de ultimele noutăți și oferte atrăgătoare, intrați pe site-ul lor unde veți găsi și mii de cărți în limba engleză.

„- În fiecare poveste există un sâmbure de adevăr, i-a spus blând vânătorul. Iubirea și sângele. Ambele au o putere colosală. Magii și savanții și-au sfărâmat capetele de-a lungul anilor, dar n-au aflat nimic, cu excepția faptului că...
- Spune ce, Geralt?
- Iubirea trebuie să fie adevărată.”

Recunosc că în momentul de față sunt foarte curioasă în legătură cu jocul video la baza căruia stă această carte. Așa cum jocurile video nu sunt activitatea preferată a tuturor, nici „Ultima dorință” nu poate fi recomandată oricui. Iubitorii de fantasy care citesc cu plăcere cărți despre vânători de monștri, vrăjitoare, vampiri, elfi, etc. - vor găsi lumea creată de Andrzej Sapkowski în totalitate fascinantă. Se vor îndrăgosti de carismaticul Geralt, vânătorul cu păr alb și ochi pătrunzători, un luptător periculos și un asasin fără milă - și vor lupta alături de el împotriva regilor incestuoși, duhurilor răzbunătoare, fecioarelor crude și vampirilor fără vlagă.

Geralt este plătit pentru a ucide monștri care le tulbură liniștea localnicilor. E adevărat că oamenilor le este frică de creaturile întunecate dar nici frica față de vânător nu este mai prejos. „Ultima dorință” este o colecție de scurte povestiri ale aventurilor lui Geralt ca vânător. Mă așteptam la mai multă acțiune și violență, dar am fost plăcut surprinsă de frumoasele descrieri și lecțiile de viață ce reies din fiecare povestire în parte. Încercând să nu se lase atins de prejudecăți, Geralt își duce misiunile până la final, învățând pe parcurs că nu oricine pare monstruos e un monstru și nu orice basm e o feerie cu zâne. O remarcă pe care cred că o vor face și viitorii cititori ai acestei cărți este legată de asemănările între aventurile lui Geralt și poveștile fraților Grimm, de exemplu. Acest fapt nu trage cu nimic în jos calitatea acțiunii, din contră, sporește interesul asupra viziunii autorului - seducătoare de cele mai multe ori.

Asemenea lui China Miéville și Neil Gaiman, scriitorul Andrzej Sapkowski ia ce e vechi și creează ceva cu totul nou. - Foundation

Seria WITCHER reprezintă o culme a geniului fantasy din ultimele decenii. Imaginația debordantă a autorului polonez cucerește orice cititor. - The Guardian

vineri, 21 august 2015

(5)

„(...) my great thought in living is himself. If all else perished, and he remained, I should still continue to be; and if all else remained, and he were annihilated, the universe would turn to a mighty stranger: I should not seem a part of it. My love for Linton is like the foliage in the woods: time will change it, I'm well aware, as winter changes the trees. My love for Heathcliff resembles the eternal rocks beneath: a source of little visible delight, but necessary. Nelly, I am Heathcliff! He's always, always in my mind: not as a pleasure, any more than I am always a pleasure to myself, but as my own being.” 
― Emily Brontë, Wuthering Heights

joi, 20 august 2015

(4)

“After a while, it all started to fade. No more pain, no more unwanted thoughts and no sound. Just darkness. I welcomed it. I was done.” 
― Ani San, Breathe

miercuri, 19 august 2015

(3)

“Because before the time when you're heartbroken, you get to be in love, and that's worth it.” 
― Leila Sales, Past Perfect

marți, 18 august 2015

(2)

“I threw his framed picture off my balcony just to hear my heart break.” 
― Kimberly Novosel, Loved

luni, 17 august 2015

luni, 3 august 2015

Adio, deocamdată de Laurie Frankel

De o perioadă mai lungă de timp, pofta mea de citit nu era în apele ei. Am încercat să vorbesc cu ea, să țip la ea, să o conving alegând cărți pe care știu că dorea să le devoreze de mult timp, și nimic. Într-o zi m-am plictisit de atâta munca de convingere și am pus mâna pe prima carte de lângă mine. Am avut norocul să fie chiar cartea lui Laurie Frankel! Așa a început povestea noastră de dragoste - pentru că da, m-am îndrăgostit!

Ideea - genială - a cărții nu este ascunsă, din contră, se lasă descoperită chiar de pe copertă: un soft prin care cei vii pot comunica cu cei morți. E adevărat că asta dă un aer aparte poveștii și o face foarte atrăgătoare, dar, pe lângă detaliile tehnice care duc la nașterea unui miracol, sunt mulți alți factori care transformă conținutul romanului în ceva frumos și cu totul deosebit!

Sam, maestru programator și ninja în materie de software, reușește să dezvolte un program prin care oamenii își pot găsi sufletul pereche. Primul care încearcă algoritmul este chiar Sam, ajungând să fie cuplat cu Meredith, o colegă de la firma unde lucra. Pentru un timp, invenția lui îi aduce lucruri bune atât pe plan profesional, cât și pe plan personal - cel puțin până într-o zi când șeful său decide că noul program este extraordinar, nemaipomenit, fantastic, fenomenal, dar în același timp, costurile sunt prea mari. Așa ajunge Sam să fie concediat. Pentru că un rău nu vine niciodată singur, în aceeași perioadă, Livvie, bunica lui Meredith, moare. Dorind să-și consoleze iubita pe cât posibil, Sam își folosește geniul pentru a crea un program care analizează cele scrise de Livvie în e-mail-urile trimise către Meredith, apoi le imită și concepe altele. Chiar dacă la început tânăra respinge ideea, în scurt timp aceasta ajunge să vorbească prin e-mail-uri cu bunica ei. Mai mult decât atât, ajungând la pragul unde câteva cuvinte nu îi mai potolesc dorul, Meredith îl roagă pe Sam să facă în așa fel încât ea să își poată vedea bunica. Prin aceleași metode, geniul reușește să îmbunătățească programul - adăugându-i și opțiunea video - iar Meredith ajunge să o vadă pe Livvie de câte ori dorește. Pentru că invenția nu face decât să imite conversațiile deja existente, paleta de subiecte nu este una foarte largă.

După ce vede felul în care programul său o ajută pe Meredith, Sam împreună cu aceasta și cu vărul ei, Dash, hotărăsc să pornească o afacere prin care să îi ajute și pe alții să treacă peste decesul persoanelor dragi, vorbind cu ele prin intermediul programului RePose. Pentru a-i ajuta pe clienți să se simtă cât mai confortabil, închiriază un spațiu pe care-l transformă în „Salonul Styx”. locul în care oamenii vin, își fac un abonament și pot folosi programul după bunul plac. Totuși, după primele încercări, Sam decide să adauge câteva reguli care ajută la evitarea complicațiilor - ca de exemplu, persoanei decedate nu i se poate spune că e decedată. Evident că o astfel de invenție nu poate decât să stârnească valuri: nu după mult timp de la deschidere, atât Sam cât și Meredith sunt asaltați de presă și de reprezentanți ai bisericii, pe motivul că îi trimit pe oameni în iad. Din altă perspectivă, unii ziariști îi acuză că din cauza costurilor prea mari, invenția lor este adresată doar bogaților, săracii trebuind să se descurce singuri cu pierderea persoanelor dragi. Reușind să găsească un echilibru pentru afacere, RePose ajunge să devină un miracol în viață multor oameni.

Din punctul meu de vedere, „Adio, deocamdată”, este o carte care sau îți place foarte mult, sau nu îți place absolut deloc. Povestea atinge multe puncte sensibile și așa-zise subiecte tabu pe care societatea nu le poate accepta sau măcar recunoaște. Chiar și așa, Laurie Frankel reușește să creeze momente amuzante și foarte amuzante, personajele sale având un umor foarte bine dezvoltat. Deși la început poate să dea impresia asta, cartea nu este o comedie, dar în același timp, o recomand cu tot dragul pentru că îți transmite un sentiment de căldură și apartenență. RePose ajunge să își transforme utilizatorii într-o mare și frumoasă familie! Romanul își trece cititorii prin toate stările posibile, arată suferința oamenilor în nenumărate forme și felul în care aceștia pot alege să se vindece sau să își hrănească disperarea prin aceeași metodă. RePose poate fi personajul pozitiv dar depinzând de felul în care îl folosește utilizatorul, poate deveni foarte ușor un factor negativ. Același lucru îl pot spune și despre carte; depinde din ce perspectivă alegi să privești lucrurile.

„- Să iubești înseamnă să pierzi, Sam. Din păcate, pur și simplu. Poate nu azi dar cândva. (...) Ți-e teamă de timp, Sam. Uneori tristețea nu are leac. Uneori nu te poți vindeca de tristețe.

sâmbătă, 1 august 2015

BookTube-a-thon TBR


Nu mai am răbdare!!!
  1. Mary Poppins de P.L. Travers
  2. Vineri, 13 de K.O. Dahl
  3. Interviu cu un vampir de Anne Rice 
  4. Peștele-scorpion de Nicolas Bouvier 
  5. Copilul-umbră de P.F. Thomése
  6. Persona de Erik Axl Sund
  7. Micul prinț de Antoine de Saint-Exupéry

vineri, 31 iulie 2015

Read-a-thon (BookTube-a-thon)

Așa cum am anunțat și pe Instagram, de luni, 3.08.2015, începe un nou read-a-thon! Acesta va ține șapte zile, terminându-se duminică, 9.08.2015. Criteriile după care să vă alegeți TBR-ul sunt:
  1. o carte cu albastru pe copertă
  2. o carte scrisă de un autor al cărui nume să înceapă cu prima literă a numelui tău de familie (mie mi-a dat mult de furcă această cerință așa că trișez puțin și adaug „nume sau prenume care să înceapă cu prima literă a numelui tău de familie”)
  3. cartea preferată a altcuiva
  4. ultima carte cumpărată
  5. o carte pe care să o citești fără pauză
  6. o carte pe care vrei foarte mult să o citești
  7. citește șapte cărți în total
Read-a-thon-ul ăsta nici că putea să vină la un moment mai potrivit! În caz că vreți să participați, spor la citit! :)

duminică, 26 iulie 2015

Bucătăria sclavilor de Kathleen Grissom

Recenzie sponsorizată de librăria online, Libris. Pentru o excursie printr-o gamă variată de cărți, alături de ultimele noutăți și oferte atrăgătoare, intrați pe site-ul lor unde veți găsi și mii de cărți în limba engleză.

„Acum câțiva ani, am restaurat împreună cu soțul meu un vechi han aflat pe pământurile unei plantații din Virginia. În vreme ce-i studiam trecutul, am dat peste o hartă pe care se afla desenat, chiar lângă casa noastră, un loc: Dealul negrilor. Neștiind povestea lui, istoricii s-au gândit doar la semnificația numelui, care nu putea fi decât una tragică. Mi-am frământat mintea cu ea luni de zile. Până la urmă, am văzut cu ochii minții o scenă la fel de limpede precum un film. Am început să scriu, iar cuvintele zburau pa hârtie. Am mers pe urmele unei fetițe albe înspăimântate, alergând pe deal în spatele mamei înnebunite... așa am început să scriu la Bucătăria sclavilor.” - Kathleen Grissom


Și foarte bine ai făcut, Kathleen Grissom! Sincer, nu mă așteptam să îndrăgesc așa de tare această carte, dar uite-mă aici, neputând să zic decât că oricine dorește o carte bună, poate să o înceapă încrezător pe aceasta. 

Eroina noastră, Lavinia, are șase ani, este de culoare albă și și-a pierdut ambii părinți. Chiar dacă dă naștere unui contrast puternic, micuța ajunge să muncească într-o bucătărie, alături de sclavi, unde este adusă chiar de Căpitan, stăpânul plantației de tutun. Fiind abia trecută printr-o traumă puternică, Lavinia este lăsată în grija lui Belle, o mulatră despre care se bănuiește că ar fi chiar amanta Căpitanului. Chiar dacă relația dintre cele două nu este cea mai fericită la început, întâmplările prin care trec le apropie și le sudează aproape ca pe o mamă și o fiică.

În urma unor evenimente neplăcute, Lavinia este acceptată în „casa cea mare”, unde locuiește alături de stăpână. Aceasta din urmă, din cauza lipsei Căpitanului și a pierderii mai multor copii, a devenit dependentă de opiu, petrecându-și majoritatea timpului dormind. Mutarea din bucătărie și apropierea ei de familie, o transforma pe Lavinia într-o femeie frumoasă și inteligentă dar aceste calități nu o scutesc de greutățile vieții. După mai multe relații eșuate, tânăra sfârșește în brațele lui Marshall, băiatul Căpitanului. Această alegere o pune într-o situație dificilă în fața „familiei” de sclavi, Lavinia încercând să găsească un echilibru între cele două lumi, fără să părăsească complet una din ele sau pe oamenii dragi ce i-au fost alături în ambele conjuncturi.

„Romanul de debut al lui Kathleen Grissom răstoarnă convențiile prozei americane de gen. El intermediază multe momente tensionate, iar josniciile pe care le descrie țin cititorul în tensiune, atent la finalul neașteptat al unei cărți ce are toate șansele să se termine fericit.” - Kirkus Reviews

miercuri, 15 iulie 2015

dacă era

Inițial eram împăcată cu pierderea - fără ca măcar să știu ce-am pierdut exact. Apoi mi-am dat seama de cine mi-e dor și „împăcarea” a explodat în zeci de întrebări. Asta m-a făcut să-mi sun trecutul și să-l invit în prezent. Ce se poate întâmpla rău?

joi, 9 iulie 2015

știu cine e ea. eu cine dracu sunt?

17.10
Sunt curioasă al cui spectacol de adio este de fapt. Mă enervează că ți-ai amintit/mă topește că ți-ai amintit. O să fie prea cald ca să mă pot bucura de moment. Compania nu este bine aleasă - nici în alte dăți nu a fost. Sunt curioasă dacă tu aplauzi în comparație cu alți domni - râd. Mai sunt curioasă dacă faci diferența între motive și dacă nu cumva toată treaba asta e răspunsul întrebării pe care mi-am pus-o de dimineață. În caz că e așa, cineva nu înțelege ce înseamnă „clar”. Sau poate doar trebuie să-ți fac lipeala cu cineva - partea asta se simte prezentă de fiecare dată. O, stai. Am uitat de micul detaliu nesemnificativ care zice că ai deja ce-ți trebuie.

18.10
Zeeeeen.

23.45
Se poate numi „îmbinarea utilului cu plăcutul”. Doar că nu prea ești util. Oricum, înțelegi ideea. Acum titlul postării ăstea mă lovește ca o palmă dată din fundul curții. În momentul ăsta chiar știu cine e ea. Și culmea, ne place de ea. Are un zâmbet molipsitor și nu văd niciun motiv pentru care și-ar petrece timpul cu tine. Dar asta e altă poveste. Mint - nu mai știu cum o cheamă, dar tot știu cine e. Înțelegi ce zic? Nu știu dacă ginul ăla te-a marcat așa tare sau altceva, dar parcă nu mai văzuseși - nimic, niciodată. Plouă. Asta îmi amintește de ce-mi spunea A. înainte sa plec de acasă: „totul se întâmplă cu un motiv”. Dacă banca nu era ocupată de balerina vieții - nici măcar nu mai încerc să mă abțin - probabil acum eram afară, în ploaie. Dar așa, știind noile date ale problemei, sunt acasă, foarte bine. O întrebare îmi tot vine-n minte: ea era aceea? Soțul ei ți-ar trage câteva? Dacă răspunsul e „da” atunci întâlnirea asta a fost epică. Mi-ar plăcea să aflu asta. Câteodată mi se rupe sufletul când realizez unde mă va duce toată treaba asta. Apoi, înțeleaptă cum mi s-a spus că sunt (merci, vrăji), îmi amintesc de blonda care probabil crede că te-ai băgat la somn, că ești obosit, că ești cu băieții la bere. Și atunci îmi vine să râd isteric - de multe ori nu e râsul meu. Am renunțat să mai țin cont de cum lucrează karma - deși ideea pare simplă la început, cu timpul își pierde sensul.

***

Noaptea trecută am descoperit că filmele horror nu mai au același efect. Dezamăgirea a fost mare. Mai încerc în seara asta. Apoi o să aleg un serial la care să mă uit până dimineață. Sunt curioasă dacă programul ăsta are vreo legătură cu tine. Probabil că nu, eram vampir și înainte. Plouă și mai tare. Păcat că nu te transformi în sirenă! (nu știu ce vreau să spun cu asta) 

altă formă

E ca și cum aș urmări o crăpătură de pe tavan stând sub lustra care urmează să-mi cadă în cap. Totuși, întind brațele așteptând-o să cadă, pregătită s-o prind înainte să mă rănească în vreun fel.

Imaginea e amuzantă. Mă face să râd. 

Apoi mă dau un pas mai în spate. O văd în ansamblu și dau în plâns. Nu am citit eu deja finalul poveștii ăsteia?

sâmbătă, 4 iulie 2015

privirea de "mi-ai rănit pe cineva drag"

Eram hotărâtă să-i distrug sufletul - până mi s-a spus că am făcut-o deja. Apoi am căzut în beznă.

vineri, 3 iulie 2015

nepotrivită fără motiv

Cumva, printre versurile de jale, găseam timp să mă gândesc și la compania prezentă - dar mai mult făceam pariuri cu vremea, în legătură cu felul în care-mi va ajunge sufletul acasă. Apropo de asta, încă nu a ajuns. 

La un moment dat am pus toate socotelile pe pauză și l-am ascultat cu atenție. Povestea ceva despre un copil ce urmează să apară și apoi a vorbit de suferință - nu doar a lui. Totuși, nu m-am putut abține să nu mă întreb de cine îi aminteau toate melodiile alea și ce-l ținea pe loc - de data asta nu era frâna de mână. Apoi mi-am dat seama cât de mult mi-ar plăcea să iasă totul cum trebuie la interviu și anul viitor pe vremea asta să ne intersectăm la locul lui de muncă. Din păcate mi s-a tăiat tot cheful când rațiunea a preluat controlul și m-a trimis în cu totul altă zonă. Măcar am avut parte de o plimbare diferită. 

joi, 2 iulie 2015

hai că mai trebuie să sun pe cineva

Cică vezi mai ușor când începe. Finalul s-ar putea să te ia prin surprindere. Fantezii.

Acum, nu știu de ce „mă obosește” mi s-a părut o chestie spusă la momentul potrivit - probabil pentru că a fost, zic. Tot mă întrebam eu dacă momentele alea de liniște sunt confortabile doar pentru mine. Diseară o să tăcem iar. Apoi mă voi întoarce acasă convinsă că nu știu unde mi-e capul și pornită să îmi schimb numărul de telefon, numele și adresa. Ceea ce nu se va întâmpla. De fapt, nu-mi place mie jocul ăsta? Până la urmă nu mă oprește nimeni să zic „pas” până când nu mai sunt runde rămase. Ba da, ar fi cineva care mă oprește, dar mă oprește și să fac vreun pas în față și să fac vreo doi, trei în spate. Gardianul nu-știu-cui. A fost trimis din regatul inteligento-ai-mai-fost-aici. Am auzit de la cunoștințe că își dă multe palme peste față atunci când mă hotărăsc eu să iau decizii legate de cum o să-mi petrec serile. Nu pot să-l condamn.

Ultima carte citită îmi spune că îmi petrec timpul cu un sociopat. Faptul că „pat” intră în alcătuirea cuvântului nu face decât să-mi provoace o criză de râs. Nu știu cât de potrivit este să spun scriu, că cine se aseamănă se adună. Măcar noi ne adunăm răruț că-i mai drăguț - și restul timpului e ocupat de zâne care nu există. Regula conform căreia mor zâne atunci când nu crezi în ele, se aplică și aici? Nu m-ar deranja. Cât timp pot să aleg eu zâna care dispare. Știi ce zic? :)

Nu alegem zâna care merge la ceainărie - deși am impresia că e genul greșit. Mai știm noi pe cineva așa: îi place să bea cafea și să stea printre cărți dar n-ar citi una din copertă în copertă. Alegem zâna - aș putea folosi pluralul dar sunt finuță - care se machiază strident și probabil așa o s-o învețe și pe minunata ei zână-fiică. Pentru că există o zână-fiică și o zână-familie. Da, asta se poate duce. E amuzant și cu zânele astea, dar nu prea. Noi să fim sănătoși!

luni, 22 iunie 2015

Larklight de Philip Reeve

Recenzie sponsorizată de librăria online, Libris. Pentru o excursie printr-o gamă variată de cărți, alături de ultimele noutăți și oferte atrăgătoare, intrați pe site-ul lor unde veți găsi și mii de cărți în limba engleză.

„Dimineața m-am trezit într-un pat confortabil, într-un apartament încântător, ale cărui ferestre dau spre o grădină bine îngrijită, cu mulți fagi roșii foarte înalți. Mi-am dat imediat seama că mă aflat pe planeta Marte căci am recunoscut în zare culmile înzăpezite ale Muntelui Victoria, arătând exact ca în tabloul din salonul albastru de la Larklight.”

O POVESTE INCITANTĂ DESPRE CURAJ ȘI TĂRIE DE CARACTER ÎN CELE MAI ÎNDEPĂRTATE ZONE ALE SPAȚIULUI. 

Recunosc că Philip Reeve știe cum să construiască o poveste plină de suspans! Chiar dacă acțiunea pare mai potrivită pentru copii, eu m-am bucurat de fiecare detaliu ce intră în compoziția aventurii de pe Larklight. Ca să se înțeleagă, Larklight este casa lui Art și a surorii sale, Myrtle - nimic neobișnuit până aici. Însă, dacă aș spune că locația casei este în spațiu? Mult mai bine!

Să recapitulăm: Art, împreună cu sora și tatăl lui își trăiesc viața liniștiți pe Larklight, alături de creaturi precum peștii care zboară prin spațiu, Zbârnâitorii Roșii de grădină, porcii plutitori, etc. Toate bune și frumoase, până într-o zi când mult așteptata navă-curier aduce vești de la un anume domn Webster care intenționează să le facă o vizită în interes științific - tatăl celor doi fiind un cunoscut cercetător.

După minuțioase pregătiri, în ziua cea mare, vizita vine din partea unei creaturi înspăimântătoare: un păianjen uriaș însoțit de o armată de alți păianjeni mai mici - dar la fel de înspăimântători. După ce „îmbracă” Larklight în propriile pânze, păianjenii atacă gazdele fără niciun motiv aparent. Din fericire, atât Art cât și Myrtle reușesc să scape și să-și pornească aventura spre reședința guvernatorului din Port George, pentru a-i cere ajutorul. Chiar dacă intenția lor este bună, planul le scapă de sub control atunci când aterizează pe Lună și dau de altă amenințare: Molia Olăreasă. 

E adevărat că multe din întâmplările ce urmează nu sunt cele mai fericite, dar mulțumită lor, Art și Myrtle își fac un grup de prieteni noi - nu cei mai doriți de către ei, dar cei mai potriviți în situația dată: pirați spațiali. Nu, nu mă refer la pirați normali - echipajul este alcătuit din tot felul de ființe extraterestre interesante, conduse tocmai de Jack Havock, „teroarea continentului eteric”.

Mă bucur mult că am citit în sfârșit cartea lui Philip Reeve. Cel de-al doilea volum stă pe rafturile bibliotecii mele de ani buni, așteptând să fie citit. Acum se va întâmpla și acest lucru. Personajele cărții mi-au devenit foarte dragi, ca să nu mai zic de felul în care este scrisă povestea, descrierile superbe alea spațiului în viziunea autorului și paragrafele pline de amuzament, specifice genului. Nu cred că mai e cazul să spun scriu că ilustrațiile pe care le conține cartea dau un farmec cu totul aparte lecturii - dar am spus-o scris-o.

„Dar mai întâi, voi gusta o brioșă unsă cu unt și voi bea o ceașcă de ceai.”

sâmbătă, 20 iunie 2015

nu era lumina aprinsă, se reflecta minciuna

Cu cât mă uitam mai mult la el cu atât mai clar îmi era că stăteam pe locul altcuiva. Așa că am făcut cel mai simplu lucru posibil: am decis să mă ridic și să-mi amintesc unde și cu cine-mi doream să stau de fapt.

vineri, 5 iunie 2015

contrast

9:45
Îmi place că intră lumină pe fereastră. Nu vreau să fie cald când o să ies din casă. E mai important cursul sau ar trebui să mă uit la „Hannibal”? Cum de s-au strâns toate pe ultima sută de metri?! Oh, stai, mă sabotez singură. Am fost nesimțită aseară? Păi sigur că am fost! Poate doar s-au aliniat planete greșit. Mai e ceva retrograd? Dacă da, pentru cât timp?! Azi o să fiu mai atentă la partea plină a paharului - unde se află mesajele drăguțe și momentele în care te prinzi că e o capcană și trebuie să negi tot. Crăciunul ar trebui să vină mai repede anul ăsta! Pinguini. Să nu uit cărțile. Sper să plouă azi - dar numai după ce ajung eu acasă, îmi fac un ceai și mă așez la citit. Au început să-mi placă autorii români - am început să accept trandafirii cu plăcere, mă duc naibii. Cum pun stop? Cum dau înapoi? Vreau să merg la munte. E fix. Căcat. S-ar zice că am învățat ceva din notele de subsol. Am cam ciuruit concluziile. Noi să fim sănătoși. Așa o să-mi stea părul toată ziua?! Ar trebui să mă gândesc serios la felul în care îl avea tuns actrița din film. Să mă fac blondă? Iar mă sabotez singură. Hai că am treabă. Abia m-am așezat pe scaun, să mai stăm. Nu mai e chiar așa soare. Pierd ceva important dacă plec weekend-ul ăsta? Piesele de teatru le-am mai văzut, nu e pagubă. Dar altceva. Pierd altceva important?! De exemplu, știu ce am pierdut aseară. Ce-mi permit să mai pierd? Gata, liniște în sală!

17:14
Mi-e foame și mâncarea nu e gata. Până acum am fost drăguță dar nu știu exact ce am reparat de ieri. Aș întreba de planurile pentru weekend dar mi-e teamă că mă includ - nu vreau să mă includă. Am citit despre o tipă care nu a gândit pe termen lung, a aruncat totul la coș pentru o plimbare prin Londra, apoi a regretat. Eu nici măcar nu am pusă pe lista „plimbarea la Londra”, ce să mai zic de efectele ei?! Probabil vor rămâne doar dorințe pentru un 2016 mai bun. Aoleu! Mă îngrozesc sărbătorile - acum că am realizat cine ar putea să-mi țină companie. Nu! Totuși, nici aseară, nici azi, nu a fost un factor negativ - cred că sunt doar eu ciufută. Da, ciufută! Weekend-ul ăsta îmi bag picioarele și nu... a, stai, luni am examen. Reiau: Weekend-ul ăsta îmi bag picioarele puțin, în pauzele de citit cursuri la fundamente. Nu e vina mea că „Hannibal” mi-a deschis pofta de seriale și că am ascultat sfatul de a mă uita la „Suits”. Apoi, nu mă fac vinovată nici de faptul că au venit cărțile așa repede sau că îmi plac poveștile lui Lucian Dan Teodorovici - ca să nu mai zic că am de terminat culegerea de spețe. Mai târziu mă apuc de colorat. N-am apucat ieri să-mi iau creion așa că las testele grilă pentru altă dată - poate ziua de dinaintea examenului la engleză. Nu știu dacă am scos toate cursurile pentru luni. Da, sunt toate 13. Să fie un semn? Să-ncepem: „Senzația este primul nivel psihic de prelucrare...” - distracție.

17:37
Plouă. Îmi place când plouă!