Întâlnire cu Viața de Cecelia Ahern

Cecelia Ahern a devenit una dintre scriitoarele mele preferate după ce m-a cucerit cu „Suflete pereche”. Apoi, pentru că era ciudat să nu citesc tocmai cartea care a făcut-o celebră, m-am lăsat cucerită și de „P.S. Te iubesc”. Încă sunt profund îndrăgostită de ambele romane și recitesc pasaje din acestea cu foarte mare plăcere! Din păcate, în ultimul timp am cam neglijat genul acesta de cărți, fiindu-mi cumva teamă să nu dau de ceva care m-ar putea dezamăgi și trimite într-un unghi complet opus. Situația a fost salvată - nu de fetițele Powerpuff - de „Întâlnire cu Viața”.

„Când încep să scriu o carte, motivația mea sunt personajele. Mă îndrăgostesc de ele, nu pot să mi le scot din minte și nu am liniște până când povestea lor nu e spusă. Vreau să le ajut să își găsească împlinirea.” - Cecelia Ahern

Nu știu câtă neliniște i-a provocat autoarei, dar Lucy, personajul principal, tare nu mi-a dat voie să mă culc la ore decente sau să-mi văd de viață. Pur și simplu s-a așezat în vârful listei cu priorități și a refuzat să-și mute locul până când am întors ultima pagină. Parcă la un moment dat se născuse o dependență a mea față de starea pe care mi-o dădea povestea. Știți sentimentul acela care apare atunci când vă simțiți ca acasă? Ăsta m-a însoțit pe tot parcursul lecturii.

Scrisorile primite de Lucy Silchester par a veni din partea unui admirator secret care nu renunță până nu i se acordă o întâlnire. Nu este cu totul fals. Misteriosul expeditor este într-adevăr hotărât să obțină o întâlnire cu a noastră Lucy, dar nu din motive romantice. Tot ignorând respectivele invitații, „Viața” - expeditorul - nu are de ales și își face apariția neanunțat pentru a-și îndeplini misiunea.

După cum ne este explicat, atunci când o persoană nu are tocmai o viață care să-i ofere împlinire, trăind alături de frustrări, minciuni și frică, prietenii și familia respectivei persoane pot semna o petiție prin care „Viața” să ia măsuri și să-și aducă posesorul pe calea cea bună. Nu este vorba de vreo abstractizare complicată, „Viața” fiind un om ca toți ceilalți - mai mult sau mai puțin.

În cazul de față, „Viața” lui Lucy este un bărbat cu părul negru, răvășit, presărat cu niște fire argintii. Prima întâlnire ni-l prezintă într-un costum gri șifonat, o cămașă gri și o cravată gri, nebărbierit de câteva zile, cu cearcăne vineții, ochi injectați, mâini transpirate și murdare. Nimic încântător. Lucru pe care urmează să-l înțeleagă și Lucy mai târziu este că acest aspect neîngrijit și respingător, este datorat deciziilor luate de ea și consecințelor acestora. Neacceptând un alt refuz, „Viața” (sau Cosmo, cum i se va spune mai târziu) ia decizia de a o însoți pe Lucy peste tot: întâlniri, ieșiri cu prietenii, muncă, bar etc.

Realizând că „Viața” nu îi vrea decât binele - chiar și atunci când acesta ajunge la ea prin metode mai dure -, Lucy îi acceptă ajutorul și încearcă pe cât posibil să-l integreze în programul ei zilnic. Odată luată această decizie, măștile încep să cadă, Lucy redescoperindu-se și acceptându-se. Chiar dacă finalul este oarecum previzibil, procesul care-l precedă mi-a amintit de ce o consider eu pe Cecelia Ahern o autoare atât de plăcută! Pe lângă frumusețea poveștii, întâmplările mi s-au părut cu atât mai accesibile cu cât oricine se poate regăsi în ele. De la relații eșuate până la acceptarea unui loc de muncă nepotrivit, toate fac parte din greșelile pe care Lucy le recunoaște cu greu, mulțumindu-se cu aparențele născute din diverse născociri.

Cartea Ceceliei Ahern ne amintește că putem salva aparențele cât dorim, putem poza în personajul pozitiv până ni se ia, dar nimic din toate astea nu ne vor salva de durul adevăr. Așa cum află și Lucy, este foarte important să fii bine în interiorul tău, să fii împăcat sufletește și să îți accepți și iubești „Viața”. Există chiar un pasaj în carte, unde Lucy își acuză „Viața” că ar fi nepoliticos iar acesta îi răspunde: „- Închipuie-ți că ai un prieten care ți-a fost mereu alături, și căruia tu i-ai fost, de asemenea, aproape, dar care nu te mai sprijină ca înainte, ceea ce e de înțeles, pentru că oamenii au și altele de făcut. Apoi îl vezi tot mai puțin, oricât de mult încerci să te apropii de el. După care, brusc, într-o zi dispare. Așa, pur și simplu. Atunci îi scrii, el te ignoră, îi scrii din nou și iar te ignoră, în cele din urmă îi scrii pentru a treia oară, iar el abia reușește să ajungă la întâlnirea stabilită, atât e de ocupat cu serviciul, cu prietenii și cu mașina. Cum te-ai simți dacă ai fi în locul meu?”.

O să închei această recenzie cu două întrebări: dacă ați avea o întâlnire cu „Viața” voastră, cum ar arăta? De ce? :)