sâmbătă, 31 decembrie 2016

Ca de final

Nu sunt prea pricepută atunci când vine vorba de aranjare favoritelor în funcție de cât de favorite sunt - dacă are sens ce spun. După ce m-am chinuit puțin, am decis ca locul în acest „top” să reprezinte doar ordinea în care le-am citit. Așa că asta a ieșit:

  1. Climate de André Maurois - această carte se apropie mult de „La răscruce de vânturi” în topul cărților mele preferate din toate timpurile. Trebuie să spun mai mult?
  2. Flash-uri din sens opus de Marian Godină - această carte a reușit cu brio să-mi vindece antipatia îndreptată spre oamenii legii, amintindu-mi că mai există și excepții, mai există și oameni care-și doresc să facă bine. Pe lângă asta, Marian Godină mi-a oferit prin povestioarele sale multe porții de râs (râs din acela cu dureri de obraji și de burtă).
  3. Vânătorii de zmeie de Khaled Hosseini - mi-a frânt inima și a mai adăugat un nume pe lista autorilor mei preferați. Printre planurile pentru 2017 se află și dorința de a citi toate (sper) cărțile lui Khaled Hosseini apărute la noi. 
  4. ...Să ucizi o pasăre cântătoare de Harper Lee - dacă aș putea forța lumea să citească o anumită carte, asta ar fi! Mult prea mulți avem nevoie de învățămintele lui Atticus! 
  5. Un băiat numit Crăciun de Matt Haig - nu mai pot să repet toate lucrurile care mi-au plăcut la această carte! Găsiți recenzia aici. Pe scurt, povestea băiatului numit Crăciun mi-a încălzit sufletul și mi-a amintit unele dintre cele mai importante lecții primite de majoritatea oamenilor în copilărie, lecții pe care tindem să le uităm sau să le ignorăm pentru că societatea este un fel de Moș Vodol care susține că bunătatea este o slăbiciune. Știți ce zic.
  6. Ultimul avanpost de Lavinia Călina - ok, îmi e rușine să menționez de cât timp așteaptă această carte să o citesc. Totuși, așa cum am menționat și pe Instagram, faptul că am decis să o citesc, a fost una dintre cele mai bune decizii cu care puteam să închei anul. Gata, sunt fană declarată a Laviniei Călina și evident, TBR-ul pregătit pentru 2017 conține restul cărților sale.
  • Orfanul (Tatuaj cu sânge de monstru, vol. I) de D.M. Cornish - din câte știu eu această serie nu a fost continuată, dar cartea stă prin TBR-ul meu încă din 2008, trebuie citită! Noroc că există site-uri de unde pot fi comandate continuările anumitor serii, în limba engleză. 
  • Piatra magică de Kevin Crossley-Holland 
  • 1-ul pe lista morții de James Patterson 
  • Orașul oaselor de Cassandra Clare
  • Exorcistul de William Peter Blatty
  • Crăciunul lui Poirot de Agatha Christie
„În 2017 vreau să termin seriile deja începute!” - spuse ea în timp ce se gândea la ce serii noi să mai înceapă.

2016 a fost un an foarte interesant. Acum, o chestie pe care vreau să o menționez de mult timp: în 2016 nu au murit mai mulți oameni, ci mai mulți oameni cunoscuți. Știți ce zic? Asta doar pentru că Facebook-ul este invadat de meme-uri despre 2016 în rol de serial killer. :)
Cred că ce-l mai important lucru pe care l-am realizat în 2016 a fost că oamenii nu vor începe să te mintă dacă nu îi ataci atunci când îți spun adevărul. Evident, există „depinde și de situație”, dar de cele mai multe ori, dacă persoana X înțelege că nu se va alege cu un scandal pentru că-ți recunoaște în față un anumit lucru, tentația de a îndulci/exagera sau transforma cu totul realitatea, este mai mică. Normal că teama de scandal poate să vină din altă parte, nu neapărat din relația ta cu persoana X. Dar ca idee, hai să ne mai calmăm puțin și să-i mai înțelegem și pe alții așa cum ne place să fim și noi înțeleși la rândul nostru.

Da, ajunge această doză de #deep.

MĂ, SĂ AVEȚI UN 2017 DRĂGUȚ ȘI PLIN DE BOOK HAUL-URI! ;) 

vineri, 30 decembrie 2016

Teancul de cumpărate (2)

Dragostea mea mi-a dăruit... (ediție coordonată de Stephanie Perkins) are pe lângă o copertă superbă, o colecție de 12 povestiri romantice care promit să țină de cald în serile de iarnă. Autorii ale căror cuvinte le vom citi sunt: Holly Black, Ally Carter, Matt de la Peña, Gayle Forman, Jenny Han, David Levithan, Kelly Link, Myra McEntire, Stephanie Perkins, Rainbow Rowell, Laini Taylor și Kiersten White. După câte am înțeles, în 2017, tot editura Epica va scoate și varianta în română a cărții Summer Days and Summer Nights, unde ne vom putea bucura de alte 12 povestiri romantice petrecute în timpul verii. 

Fulgi de iubire cuprinde trei povești romantice de Crăciun: Expresul lui Jubilee de Maureen Johnson, Un miracol de Crăciun cu majorete de John Green și Sfânta ocrotitoare a purceilor de Lauren Myracle. O jumătate din mine este foarte entuziasmată, fiind convinsă că va da de povestiri amuzante, iar cealaltă jumătate nu prea știe ce părere să-și facă. Oricum, jumătățile vor trebui să cadă la o învoială pentru că această carte nu va sta mult în TBR-ul meu. :)

Păsările galbene de Kevin Powers este o carte scrisă de un veteran al războiului din Irak, acesta spunând povestea a doi combatanți care încearcă să scape cu viață din focul luptei. Sunt nerăbdătoare să aflu dacă relația dintre cei doi combatanți ajunge la nivelul de prietenie și cum li se schimbă viața atât lor cât și celor care îi așteaptă acasă. 

Povestea lui Jun Do de Adam Johnson este genul acela de carte care îmi dă impresia că va ajunge ușor în topul cărților mele preferate. Din descrierea citită, Adam Johnson ne spune povestea lui Jun Do, un tânăr din Coreea de Nord, care are de ales între a privi evenimentele din Coreea de Nord ca pe un exemplu de urmat sau ca pe un semnal de alarmă de care trebuie să fugă fără să se mai uite înapoi. Sunt 98% sigură că această carte îmi va plăcea mult și posibil să aibă chiar puterea de a-mi frânge inima, așa cum numai o carte bună poate să o facă! 

Lectură plăcută orice ați citi! 

luni, 26 decembrie 2016

Un băiat numit Crăciun de Matt Haig

S-a gândit la nefericirea oamenilor. Dar s-a mai gândit și că nu trebuia neapărat ca totul să fie așa. S-a gândit că, de fapt, oamenii și probabil chiar și elfii erau buni pe dinăuntru, dar își pierduseră un pic din felul lor de a fi.

Dacă ar exista o listă cu cărți obligatorii de citit în perioada Crăciunului, aceasta ar fi în top 3. Apoi, dacă ar exista un top al cărților ilustrate pe care trebuie să le ai în bibliotecă - dacă te pasionează cărțile ilustrate, „Un băiat numit Crăciun” ar fi în categoria must-have. Nu mă pot abține. Din punctul meu de vedere, toate cărțile ilustrate de Chris Mould intră în categoria must-have!

Atunci când vine vorba de cărți cu povești de Crăciun, în special cele care vorbesc despre viața lui Moș Crăciun - ca cea de față -, mă aștept la genul acela de povești amuzante, pline de personaje fericite, magie și lumină. De data aceasta, Matt Haig mi-a oferit o amestecătură foarte interesantă de senzații, jucându-se efectiv cu sentimentele mele. De la momentele de tristețe, am fost cu grijă aruncată în mijlocul renilor amuzanți de unde m-au preluat pe rând grija, dezamăgirea, nostalgia, furia etc. Știu, par cuvinte cam ascuțite pentru o carte al cărei subiect este de obicei tratat într-un mod delicat. Partea extraordinară: mesajul iese cu atât mai mult în evidență! :)

„Imposibil”. O veche înjurătură din limba elfă.

Cititorul este avertizat încă de la începutul cărții că aceasta este plină de lucruri imposibile. Așa cum se poate afla din înțelepciunea elfilor, o imposibilitate este doar o posibilitate pe care încă nu ai înțeles-o. Teorie ce-l ajută mult de Nikolas, personajul nostru principal. Da, în tinerețe, lui Moș Crăciun i se spunea Nikolas - probabil nu știați asta. Acesta trăia împreună cu tatăl său, Joel, într-o sărăcie ce-l împiedica să se bucure de jucăriile sau posibilitățile pe care le aveau restul copiilor. Chiar și așa, Nikolas era fericit cu cele două cadouri primite vreodată de el: o sanie și o păpușă făcută dintr-un nap.

Într-o zi, din dorința de a-i oferi un viitor mai bun fiului său, Joel pleacă într-o misiune dată chiar de rege, misiune acompaniată și de o recompensă atrăgătoare. Tot ce trebuia să facă Joel - alături de ceilalți bărbați care au pornit în această aventură -, era să-i dovedească regelui că satul elfilor există. Pentru ca aceasta misiune să poată fi îndeplinită, tatăl trebuie să plece de acasă pentru o perioadă de câteva luni și să-l lase pe Nikolas în grija mătușii sale. Din păcate, nu este vorba de o mătușă drăguță și iubitoare, ci despre o femeie convinsă că magia nu există, că sărbătoarea Crăciunului este o pierdere de vreme și că banii pe care urmează să îi primească de la fratele ei pentru că a stat cu Nikolas, sunt cei mai importanți și singurul motiv pentru care a fost de acord cu această situație. Este ușor de înțeles de ce, după câteva săptămâni, Nikolas decide să plece în căutarea tatălui său și să-și lase casa în urmă. Alături de șoricelul casei, Miika și însoțit de noul lor prieten necuvântător, renul Blitzen, tânărul pornește spre satul elfilor.

- Viața înseamnă durere, a zis cu tristețe.
- Dar și magie, tată.

Elfhelm nu mai este satul descris în poveștile pentru copii. Elfii nu mai sunt mereu veseli, nu mai dansează și nu se mai gândesc la cum să-i facă fericiți pe cei din jur. De când conducerea a fost luată de Moș Vodol, regulile cele noi le interziceau elfilor să mai fie... elfi. Conform spuselor conducătorului lor, bunătatea este o slăbiciune care nu-i va ajuta niciodată, iar faptul că au o relație bună cu oamenii nu face decât să îi transforme în sclavii acestora. Deci, Moș Vodol promovează un comportament egoist și lipsit de fericire, comportament respectat cu greu de elfii obișnuiți să se bucure toată ziua, să mănânce dulciuri și să împară fericirea lor și cu alții. 

„Un băiat numit Crăciun” amintește cititorilor săi cât de important este să fii bun - și nu doar în ziua de Crăciun, cum face trolul Sebatian ce-l cruță pe Nikolas pentru că de ziua de Crăciun nu se ucide - și să faci întotdeauna ceea ce se cuvine. În același timp, niciodată să nu îți pierzi doza de magie interioară și să nu te lași condus de lucrurile materiale, uitând să iei în calcul răul pe care îl faci celor din jur. Un alt mesaj bun de reținut reiese din faptul că elfii încetează să mai crească/îmbătrânească atunci când își găsesc menirea. 

- Ți-aș putea lua un cal și o trăsură nouă. Am merge la oraș, iar oamenii s-ar uita la noi, ne-ar admira și ar fi invidioși că avem atâția bani.
- Dar de ce? Eu nu vreau ca oamenii să fie invidioși! Vreau să fie fericiți! 

Lectură plăcută!

P.S. În viața ta vor fi mulți oameni care îți vor spune să „te faci mare” sau vor insista să nu mai crezi în magie. NU îi asculta pe acești oameni.

sâmbătă, 24 decembrie 2016

Prințesa lupilor de Cathryn Constable

ZĂPADĂ. LUPI. DIAMANTE.
Era limpede că femeia din fața ei nu venise din Barnes sau Chiswick. Trebuie să fi ieșit dintr-un tărâm cu castele și poezie.

Aceasta este cartea care a dat startul lecturilor cu teme iernatice/crăciunistice - în cazul meu. Ce m-a determinat să aleg această carte? Avem așa: o copertă superbă, zăpadă, un motan negru (nu apare prea mult, dar merită menționat), lupi (nu vă așteptați), acțiune desfășurată în Rusia, un castel, o prințesă (nici la asta nu vă așteptați) și am menționat oare acțiunea desfășurată în Rusia? Dacă ar fi să caut și un aspect negativ al cărții aș menționa că e prea scurtă, dar mă voi abține să menționez asta. Înțeleg că publicul la care vrea să ajungă autoarea este format din copii, dar asta nu mă ajută cu gândul că aventura mea prin Rusia s-a terminat prea repede. Totuși, m-am bucurat de fiecare pagină citită! 

Cathryn Costable ne face cunoștință cu Sophie Smith, elevă a Colegiului pentru fete New Bloomsbury. În comparație cu cele două prietene ale ei, Marianne și Delphine, Sophie se consideră lipsită de importanță, fără vreo caracteristică deosebită, fără să poate excela în vreun capitol al vieții sale. De când și-a pierdut ambii părinți, tânăra este aflată în grija lui Rosemary, iar aceasta nu știe cum să o țină cât mai mult timp departe de ea. De aici putem înțelege de ce Sophie nu-și dorește să se întoarcă acasă în vacanțe, sau să o anunțe pe Rosemary că are nevoie de un pulover nou și de permisiunea ei pentru a pleca într-o excursie cu școala.

Odată cu apariția unei vizitatoare misterioase la Colegiul pentru fete New Bloomsbury, Sophie este aleasă ca ghid în prezentarea teritoriului școlii. Clar fascinată de femeia rusoaică, eleva noastră își dorește să o cunoască mai bine și poate într-o zi chiar să ajungă ea în Rusia și să părăsească ploioasa Londră. Cum vizitatoare nu pare interesată să își facă prieteni, Sophie renunță la ideea de comunicare, iar după plecarea femeii, rămâne doar cu puternica dorință de a ajunge în Rusia. Miracol sau nu, după puțin timp, atunci când sunt anunțate destinațiile pentru excursii, Sophie și prietene sale ajung în St. Petersburg, unde - ghiciți ce - persoana la care vor trebui să stea, este chiar femeia care le vizitase școala nu cu mult timp în urmă. Toate bune și frumoase până când cele trei fete se trezesc abandonate într-un tren care părăsește St. Petersburg și se îndreaptă spre o zonă mai puțin cunoscută a Rusiei.

...„un diamant în zăpadă”, lucru care o purtase pe Sophie cu gândul la încăperi spațioase, de un alb imaculat, strălucitoare și reci. Dar ele pășiră într-un palat al umbrelor, al crepusculului, înțesat de pânze de păianjeni. Aerul tare și glacial din parcul de afară fusese înlocuit de miros de praf și materiale roase de vreme, de parcă ușile și ferestrele nu mai fuseseră deschide de zeci de ani.

După ce sunt gonite din tren, aparent fără motiv, tinerele ajung la o colibă părăsită și așteaptă nerăbdătoare următorul tren. Apropo, aici întâlnesc și motanul negru - simțeam nevoia să îl mai menționez o dată. După câteva ore se somn, liniștea le este întreruptă de Ivan, un trimis de la palat care are drept misiune să le ducă în siguranță la Palatul de iarnă, unde o vor întâlni pe prințesă. Probabil sunteți puțin în ceață - nu-i problemă, așa sunt și fetele. Călătoria pe care o așteptau ele se transformă rapid în aventura vieții lor, aventură pe care nimeni nu pare să o înțeleagă pe deplin până la finalul cărții. Pe tot parcursul lecturii, Sophie și prietenele ei sunt conduse de dorințele celorlalte personaje, acestea având deja planuri bine stabilite pentru cele trei fete. 

Pe cât de fascinată este Sophie de prințesă atunci când o cunoaște, pe atât de mult i se schimbă părerea pe parcurs. Nu am putut să nu observ punctele comune pe care le are povestea scrisă de Cathryn Constable cu destinul tragic al Romanovilor - probabil cei care cunosc povestea țarului Nicolae al II-a Romanov, după citire acestei cărți, îmi vor da dreptate. „Prințesa lupilor” scoate în evidență felul în care lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par, cartea fiind atât o lecție despre prietenie, cât și o lecție despre importanța cunoașterii istoriei unei familii - propriei familii.

Lectură plăcută!

Recenzie sponsorizată de librăria online, Libris. Pentru o excursie printr-o gamă variată de cărți, alături de ultimele noutăți și oferte atrăgătoare, intrați pe site-ul lor unde veți găsi și mii de cărți în limba engleză
Cartea acestei luni o puteți găsi în categoria Beletristică.

miercuri, 30 noiembrie 2016

Toate acele locuri minunate de Jennifer Niven

Mereu ai fost prea sensibil, Theodore. Încă de când erai mic de tot. Îți amintești de pasărea-cardinal care s-a lovit în zbor de casa noastră? Tot intra în ușile culisante de sticlă și se izbea de ele, indiferent ce făceam și atunci tu ai spus: „Aduceți-l înauntru, să locuiască alături de noi și să nu mai facă așa”. Îți amintești? Și apoi, într-o zi, ne-am întors acasă și el zăcea lat în curtea interioară, căci zburase de prea multe ori izbindu-se de ușă, iar tu i-ai numit mormântul „cuib de nămol” și ai spus: „Asta nu s-ar fi întâmplat niciodată dacă l-ați fi lăsat să intre”.
Nu vreau să aud iar despre cardinal. Pentru că adevărul este, în cazul lui, că ar fi murit oricum, fie că întra înăuntru, fie că nu. Poate că știa și el asta, și poate că de aceea s-a hotărât în acea zi să se izbească de sticlă puțin mai tare decât de obicei. Ar fi murit și înăuntru, doar că mai lent, pentru că asta se întâmplă când ești un Finch. Căsnicia moare. Iubirea moare. Oamenii se pierd pe fundal.

Recunosc că mi-a fost frică de această carte. Probabil știți sentimentul: vrei să citești cât mai repede, dar ți-e teamă să nu dai de vreo parte a poveștii care să te dezamăgească și să strice tot farmecul. Am prins o oarecare paranoia legată de cărțile cu și despre adolescenți, cum că ar fi pline de clișee și oricât de bună ar fi ideea cărții, e sufocată de prea multe momente greu de digerat. Cu tot cu paranoia, cartea lui Jennifer Niven nu prea îți lasă pauze în care să îți faci griji de bookworm, citești și nu știi când s-au dus 100 de pagini, 200 de pagini...

Toate acele locuri minunate” este alcătuită din două părți: Finch&Violet și Violent&Finch. Părțile la rândul lor sunt compuse din capitole povestite atât din perspectiva lui Finch, cât și din perspectiva lui Violet. Probabil până acum ați ghicit care sunt personajele noastre principale. :)

- Deci nu astăzi, cânt eu. Pentru că ea mi-a zâmbit.

Theodore Finch este adolescent. Ca și cum această perioadă nu aduce destule probleme, părinții lui divorțează, toți colegii îl cred un ciudat, nu simte că se poate integra și încearcă să scape de amintirile violente pe care i le-a creat tatăl său încă din copilărie. Theodore este depresiv. Chiar și așa, acesta susține că vrea să trăiască, indiferent de metodele de sinucidere pe care le cercetează atent în camera sa, indiferent de dorința de a sări de pe marginea clopotniței liceului, indiferent cât de mult își dorește să moară. Parcă tocmai pentru a se integra și pentru a-și găsi un loc al lui, un motiv care să-l țină departe de întuneric, Finch încearcă pe parcursul poveștii să se schimbe în funcție de ce crede că l-ar ajuta să treacă mai ușor peste zilele dificile. Așa facem cunoștință cu partea lui rebelă, partea lui violentă, partea lui nepăsătoare și partea lui sensibilă, apărută odată cu Violet.

...o fată care învață să trăiască de la un băiat care vrea să moară. 

Violet Markey a renunțat la toate plăcerile vieții. Odată cu moartea surorii ei, Violet decide că toate sunt doar ca să ne umplem timpul până murim și alege să-și ignore toate calitățile, să refuze orice oportunitate de a-și reveni și să se agațe constant de trauma trăită ca de o scuză care să o scape de lucrurile dificile, atât din viața personală cât și din viața de liceu. Pe vremea când sora ei încă mai trăia, cele două dețineau un blog unde scriau fel și fel de postări. Acum, din cea mai mare pasiune, pentru Violet, scrisul s-a transformat într-un coșmar. Nu mai poate să scrie despre propriile gânduri, nu mai poate să scrie nici măcar nu eseu pentru școală, nu mai poate să scrie deloc. Sau poate, dar așa cum susține nu se simte pregătită

Așa cum am menționat și în postarea cu Teancul de cumpărate, am fost plăcut impresionată de realismul cu care au fost descrise stările prin care trec personajele. Atunci când veți citi cartea, veți înțelege. Depresia nu este abordată de la nivelul „sunt trist” - este descrisă într-un mod mult mai profund, mult mai bine explicat și mult mai real. Depresia nu este o zi mai proastă, nu este un moft, nu este ceva ce dispare dacă ai o zi mai veselă, nu este ceva ce poate fi controlat pentru că ești îndemnat din exterior să fii mai pozitiv, să nu îți mai pese așa tare etc. Depresia nu dispare făcând sex (așa cum sugerează prietenul cel mai bun al lui Theodore), nu înseamnă că nu îi iubești pe cei din jur, nu înseamnă că ești egoist, nu înseamnă că ești un ciudat. Toate aceste aspecte sunt foarte bine scoase în evidență în cartea lui Jennifer Niven. Atât acestea cât și importanța alegerii de a nu ne mai ascunde după orgolii imense și a recunoaște că simțim. Așa cum spunea o profesoară de-a mea zilele trecute, până la urmă asta ne face oameni și asta înseamnă viața.

Violet și Theodore reușesc să se completeze reciproc (fără clișeele de care mă temeam eu la început) și să se ajute în a găsi un motiv de a rămâne (în viață/oameni/împreună/într-o variantă mai bună etc.) și de a-și schimba perspectiva asupra lumii și asupra vieții. Cu ocazia unui proiect primit ca temă, aceștia fac diverse călătorii în care îți este mai mare dragul să îi însoțești. Preferata mea - probabil va fi și a voastră - este călătoria ce-i duce la rulote. Am menționat că rulotele respective sunt niște librării drăguțe?

Lectură plăcută! 

Recenzie sponsorizată de librăria online, Libris. Pentru o excursie printr-o gamă variată de cărți, alături de ultimele noutăți și oferte atrăgătoare, intrați pe site-ul lor unde veți găsi și mii de cărți în limba engleză.
Cartea acestei luni o puteți găsi în categoria Beletristică.

marți, 29 noiembrie 2016

Teancul de cumpărate (1)

Cu puțin ajutor din exterior, în luna noiembrie, mi-am amintit cât de multă plăcere aduc cărțile în viața mea. Alături de reduceri, Black Friday, o pagină prietenoasă de Facebook și un parteneriat adorabil, am reușit să-mi trezesc la viață latura de bookworm, adormită de ceva timp. Cei care mă urmăriți pe INSTAGRAM deja ați împărtășit cu mine bucuria apariției noilor mei copii - uite-i ce drăguți sunt!

Cartea de Crăciun de Selma Lagerlöf - m-am îndrăgostit de această carte imediat cum am pus ochii pe ea, în timp ce mă plimbam printr-o librărie din oraș. Ilustrațiile din interior sunt realizate de Ilon Wikland și sunt absolut superbe, aducătoare de magie și amintiri din copilărie - așa cum mă aștept să fie și povestioarele pe care le însoțesc.

Crăciunul în cele mai frumoase povestiri - în acest volum au fost adunate povestiri scrise de Charles Dickens, Mark Twain, Arthur Conan Doyle, Oscar Wilde, O. Henry, Harriet Beecher Stowe, Elizabeth Gaskell, Herbert W. Collingwood și Henry van Dyke. Îmi doresc această cumpărătură de anul trecut (sau de acum doi ani?!). La un moment dat nu mai reușeam să o găsesc în stoc și deja o adăugasem pe lista pe cărți pierdute pentru că nu le-am cumpărat la timp. Din fericire, cu ocazia Black Friday am reușit să apăs disperată pe butonul de „Adaugă în coș” fără vreo surpriză ulterioară care să conțină „Ne cerem scuze....”. Știți voi. 

Un băiat numit Crăciun de Matt Haig - vă spun direct că sunt îndrăgostită de această carte! E adevărat, deocamdată doar de partea estetică. În curând, odată cu începutul lui decembrie, sufletul o să mă lase să citesc cărți cu tematici crăciunistice (da, este un cuvânt - al meu, dar este). Motivul principal pentru care am cumpărat această carte este cuvântul Crăciun. Nu știu de ce nu m-am gândit la nimic altceva, ilustrații, poveste etc. Apoi a ajuns. Deci, ilustrațiile sunt realizate de Chris Mould. Personal, ador munca sa! M-am îndrăgostit de ilustrațiile sale încă de când am citit Measle și Vrăjmintitul, realizând ulterior că dețin două cărți scrise de Chris Mould (evident și ilustrate de el), mai exact primele două volume din seria Ceva cu adevărat ciudat. În caz că vă pasionează cărțile ilustrate, bonus și cărțile cu povești despre și pentru Crăciun, cartea lui Matt Haig este un must-have!

Papagalul verde de Martha Bibescu - în timp ce purtam o discuție cu mine (nu judecați!), am ajuns la concluzia că n-am mai citit de mult autori români (cu excepția Corinei Ozon). De aici reiese motivul pentru care am ajuns la această carte. Recunosc că nu eram prea interesată până vă văd că povestea este despre o fetiță care se îndrăgostește de un papagal - dacă asta nu vă face curioși, nu știu ce ar putea. 

Patria locotenentului Schreiber de Andreï Makine - așa cum ni se aduce la cunoștință, această carte este un omagiu adus lui Jean-Claude Servan-Schreiber, comandant în cel de-al Doilea Război Mondial și luptător în Rezistență. Este nevoie să spun mai mult? Abia aștept să o citesc! 

Între cer și pământ de Jón Kalman Stefánsson - cu această carte voi avea un fel de blind date. Nu am nici ea mai vagă idee ce mă așteaptă odată ce încep lectura. Intenționat nu am citit nimic legat de povestea cărții, mulțumindu-mă cu părerea unei cititoare, conform căreia este o carte care-ți atinge sufletul și te pune pe gânduri. 

Așa cum am menționat încă de la început, luna aceasta am dat de o pagină de Facebook a cărei clientă fidelă îmi doresc să rămân. Pagina este Raftul cu cărți. Vă invit să aruncați un ochi. Prețurile cărților sunt foarte bune - uimitor de bune, aș putea adăuga.

Ultima, dar nu cea din urmă, Toate acele locuri minunate de Jennifer Niven -aceasta este cartea primită de la librăria online, Libris. Curând voi reveni cu o recenzie, de aceea nu voi spune în momentul ăsta decât că m-a surprins felul realist în care sunt prezentate stările personajelor, ca și cum mi-ar fi descrise de cineva care a trecut prin experiențele respective în realitate. Mesajul cărții mi se pare unul foarte important și delicat în societatea noastră, majoritatea alegând să nu vorbească despre boli precum depresia, anxietatea sau combinarea celor două într-un iad personalizat. 

Lectură plăcută orice ați citi! 

barcă veche pe valuri noi

- Că tot a venit vorba de repetiții, cred că tocmai am realizat care e faza cu rolurile din noua generație. Aș minți să spun că nu m-am gândit la asocierile astea de la început, doar că am sperat să mi se schimbe viziunea cu timpul. Nu s-a întâmplat.
- Și? Personajele astea pot conviețui împreună?
- Până acum, istoria arată că nu. De fapt, pot rămâne împreună, dar nu fac decât să îți sece sufletul unul altuia. Tot istoria demonstrează și treaba asta - nu sunt eu pesimistă, în caz că la asta te gândeai. 
- Vreun plan de salvare nu îți apare în viziunea asta?
- Apare vreodată? 
- Deci orice s-ar întâmpla, eșecul nu poate să fie evitat? Asta spui? 
- Spun că trebuie ales eșecul care te lasă în viață după ce-l trăiești - dacă înțelegi ce vreau să zic. Aș minți să spun că nu mi-ar plăcea să fac o comparație mai amănunțită și poate chiar să călătoresc în viitor și să văd cu ce au fost înlocuite viciile de acum. Poate chiar să aflu dacă am reușit să încalc toate promisiunile făcute și să devin exact ce urăsc acum. Cine spune că ei doi nu au fost minunați la început? Cine spune că nu au fost sinceri? Sunt doar curioasă dacă se merită. Dacă pentru ei a meritat. Fără vreun răspuns banal cu binecuvântări și mulțumiri - serios, dacă a meritat. 

miercuri, 16 noiembrie 2016

Dragă bătrâne,

Ieri a fost o zi interesantă. În timp ce așteptam începutul unui nou seminar, ți-am găsit o uimitoare însemnătate. Aș putea face cu ușurință un studiu de caz care să aibă la bază relația noastră. În același timp, aș putea face un studiu de caz și despre eșecul pe care l-au avut sfaturile tale în ceea ce privește nervii și acceptarea lucrurilor imposibil de schimbat. Nu zic că nu dai sfaturi bune, doar că în unele zile, când planete se aliniază și totul pare să fie calm și sigur, nu prea își au rostul, știi ce zic? O situație care în alte contexte mi-ar fi ridicat semne de întrebare și m-ar fi umplut de nervi, ieri nu a făcut decât să pară un altceva.

Recunosc că am făcut o pauză considerabilă în scrierea acestor rânduri. Între timp, am primit o mică scânteie din ceea ce obișnuiam să simt acum mult, mult timp. A fost o experiență interesantă dar pe cât de plăcută, pe atât de străină. Aș putea spune că a fost chiar reconfortant să știu unde se află părțile pierdute, în caz că vreodată voi pleca în căutarea lor. Îmi place ideea asta, dar știu mai mult decât sigur că asta nu se va întâmpla, pentru că partea aceea din poveste nu-mi mai aparține. Și mă bucur că e așa - în mod surprinzător. Cred că a venit momentul în care poți să fii mândru de mine și de felul în care discuțiile noastre au evoluat și au schimbat datele problemei.

După cum probabil ți-ai dat seama, planetele aveau cu totul alt plan - din păcate, nu se pot ocupa și de felul în care știi tu să faci cafea. Oricum, în mare parte fac treabă bună - neașteptat de bună!


copila.

joi, 10 noiembrie 2016

verdele ca emițător de întuneric

- Până la urmă problema a fost efortul sau musafirul neinvitat? 
- Cred că ambele. Mă rog, cu efortul puteam să mă înțeleg, oricum trebuia să îmi schimb hainele, iar apoi aveam tot timpul din lume să mă odihnesc. Musafirul a fost problema principală. 
- Și cum ai ales până la urmă?
- Am încercat să aleg cel mai mic rău. Cumva, am reușit să-l aleg pe cel mai mare - deja știi cu cine stai de vorbă. 
- Ești sigură că în contextul de față este cel mai mare rău?
- De ce să nu fie?
- Nu mă îndoiesc că nu a fost la început, crede-mă. Chiar și așa, risc să spun că acum, pentru tine, nu este „cel mai mare rău”, este acasă, este odihnă, este recunoaștere. Ești tu. 
- Asta e o concluzie tragică. Deci nu o să mai pot deschide ferestre niciodată? 
- Le poți deschide, dar nu o să te recunoști în gestul ăsta. 
- Bine, să spunem că mă bazez pe ce spui tu. Sper ca cei ce susțin că aerul curat și lumina au o importanța majoră, să se înșele. 
- Au avut importanță până acum?
- Nu prea. 
- Atunci hai să vorbim despre importanța întunericului...

luni, 31 octombrie 2016

Până când mă voi vindeca de tine de Corina Ozon

- Te amo, îi spunea ea.
- Te quiero, îi spunea el.
Iar ea plângea de fiecare dată, pentru că știa diferența semantică. „Te amo” era pentru iubirea deplină față de persoana cu care îți doreai să rămâi toată viața, iar Pedro a mărturisit că „Te quiero” este ceea ce simțea pentru ea. O iubea, dar nu își dorea mai mult.

La începutul anului, mânată de dorința unei lecturi relaxante, am făcut cunoștință cu Zilele amanților. Acum, aproape de finalul anului, Până când mă voi vindeca de tine a menținut cu brio părerea pe care mi-o expuneam în prima recenzie. 

Dacă în Zilele amanților am dat de multe porții de râs, Până când mă voi vindeca de tine a venit cu un stil diferit, dar la fel de plăcut. Cartea este împărțită în zece povestioare, toate pline de realitate. Unele cu finaluri fericite, altele cu finaluri care nu fac decât să continuie tragedia conținutului, dar majoritatea povești în care oamenii se pot regăsi ușor. Probabil ăsta e unul dintre motivele pentru care scrierile acestei autoare îmi plac atât de mult, reușește să descrie povești complicate în cuvinte simple. Pentru a nu se înțelege greșit, nu e vorba de acele cuvinte simple care lipsesc cartea de orice suflet - din contră. Mă refer la genul de cuvinte pe care le poți auzi din gura unei prietene, genul de cuvinte care îți amintesc că nu ai fost - sau că nu ești - doar tu în situația X. 

Pe parcursul lecturii ne lovim de iubiri neîmplinite, iubiri pierdute, iubiri false, toxice, fatale. Cel mai mult mi s-a părut că a ieșit în evidența greșeala întâlnită din ce în ce mai des - obișnuința ca scuză. Sunt sigură că aveți cel puțin un exemplu de cuplu care a rămas împreună de frica unui nou început, pentru că e mai bine așa, pentru că e mai comod așa, pentru că s-au obișnuit. În jurul acestei greșeli, imposibilitatea renunțării la obișnuință, Corina Ozon construiește povești. E cumva amuzant și tragic în același timp să realizezi la cât de multe poate să renunțe un om doar din frica de a părăsi o relație; unii aleg să-și piardă marea iubire, să devină dependenți de o persoană clar neinteresată de o relație, să se sufoce în amintiri dureroase, să aleagă mai puțin decât merită, de frică pierderii acelui „mai mult”. 

Până când mă voi vindeca de tine arată variante ale pierderii unei persoane dragi - variante în care persoana alege să se vindece și variante în care persoana alege să-și trăiască suferința ca o amintire a celui pe care l-a pierdut. E în această carte un cuplu pe care l-am îndrăgit enorm: Vera și Radu. Când veți citi povestea lor o să înțelegeți despre ce vorbesc. Printre mai multe cupluri care aleg varianta greșită și iubirea greșită, Vera și Radu amintesc de iubirea ideală, iubirea care face lumea un loc mai bun și oferă speranță asupra bunătății oamenilor și a capacității lor de a iubi. 

De ce aș recomanda această carte? Pentru că vorbește despre realitatea în care trăim - atât în poveștile cu final fericit, cât și în cele cu final trist. Pentru că citindu-le, oamenii își amintesc că există două variante - că mereu au existat două variante. Pentru că aceste povești pot să deschidă ochii celor care se regăsesc. Pentru că pot alunga ignoranța. Pentru că pot oferi curaj acolo unde este nevoie - curajul de a crede în propriul final fericit, curajul de a face pașii necesari să ajungi acolo. Lectură plăcută!

Recenzie sponsorizată de librăria online, Libris. Pentru o excursie printr-o gamă variată de cărți, alături de ultimele noutăți și oferte atrăgătoare, intrați pe site-ul lor unde veți găsi și mii de cărți în limba engleză
Cartea acestei luni o puteți găsi în categoria Beletristică.

duminică, 30 octombrie 2016

Foiță de înțeles

- Legenda spune că omul avea o curte plină de animale. Din câte am înțeles, le iubea mult - cel puțin așa susțin vecinii. Într-o zi, după ce le-a hrănit pe toate, s-a uitat cum motanul ținea de gât o pisică și o lingea pe cap. Până aici a mai putut răbda omul asemănările. Cică a intrat în casă și a făcut liste peste liste, toate pline de cuvinte fără înțeles pe vremea aia, toate încercând să exprime un concept care l-ar face pe om mai important, capabil de mai mult. Așa s-a ajuns la clișeele din ziua de azi. De-asta nu poate fi nimic explicat - totul e o glumă a unul om singuratic, părăsit, neînțeles, care a refuzat cu încăpățânare să accepte că nu există mai mult. Și nu există mai mult. 
- Și ce se întâmplă dacă legenda este falsă? 
- Ce s-a întâmplat și până acum: nimic. Îți ofer șansa de a mă contrazice. Poți să îți iei cât timp dorești, iar la finalul acestui răgaz să îmi oferi un exemplu concret. Știi ceva? Nici măcar. Poți să-mi oferi și o duzină de minciuni, doar spune-le bine! 

joi, 20 octombrie 2016

Dragă bătrâne,

Încerc de câteva săptămâni să fac acel top 3 pe care ți l-am promis. Nu-mi reușește absolut deloc. Nu pot să găsesc nici măcar un ocupant, de trei nici nu mai spun. Evident, dacă mi-ai fi dat voie să adaug și persoane în acest joc, lucrurile erau mult mai simple. Nu mă înțelege greșit, îți înțeleg motivele. Știu din propria experiență de ce oamenii nu pot fi luați în considerare atunci când vine vorba de asemenea alegeri. Păcat că nu am aflat asta mai devreme! 

Prietena ta, A., parcă încearcă doar să îmi spele creierul - nu cu rea intenție. Crede-mă, mi-ar plăcea să funcționeze abordările ei. Mi-ar plăcea să-mi spele creierul și apoi să-ți fac o vizită așa, reconstruită. Ce vă învață pe voi la școlile alea? Nu-i de mirare că pe vremea întâlnirilor noastre nu știai să-mi faci o cafea cum trebuie. Toată tinerețea ți-ai ocupat-o cu învățarea tacticilor de manipulare - să nu te prind că zâmbești la treaba asta!

Azi e ziua cuiva important. Nu m-am putut abține și am trimis urările de rigoare. Odată cu acestea, mi-am amintit de încăperea verde. Sunt curioasă dacă au zugrăvit-o diferit acum. Parcă mai aud discuțiile despre cum este nepotrivit să folosești orice culoare în mediul respectiv. Să fie totul alb, ce poate să strice?! Încep să cred că doar ne antrenau pentru când vom ajunge la spitalul de nebuni - cică e cald și bine acolo, tu ar trebui să-mi spui mai multe.

Am impresia că alaltăieri m-am întâlnit cu blonda dumitale. O mai ții minte? Încă îmi înflorește un zâmbet pe față atunci când îmi apare în mintea rochia aceea lila cu floricele albe. O adevărată piesă fashion. Oricum, imaginează-ți că tu ți-ai luat o casă cu respectiva domnișoară. Orice fel de casă, oriunde dorești. Acum imaginează-ți că sunteți amândoi în baie și nu vă puteți decide în legătură cu faianța - ce culoare să fie?! Tu ești interesat de preferințele ei, iar ea îți spune hotărâtă că vrea ca faianța să fie albastră. Ce te faci când albastrul nu este printre variantele pe care știi că i le poți oferi? Îi ignori dorința și ții cont doar de preferințele tale? Încerci să afli ce culoare de află pe locul al doilea? Chiar și așa, nu te-ai gândi încontinuu cât stați în casa respectivă, că este aproape ce-și dorește ea? Nu te-ar chinui chestia asta?

Mai devreme am trecut printr-o situație asemănătoare - nu-i plăcut.

alegând culorile greșite,
copila

miercuri, 5 octombrie 2016

joi, 29 septembrie 2016

O lebădă sălbatică și alte povești de Michael Cunningham

Și atunci te despici în două.
Nici nu-ți poți imagina senzație mai stranie. E ca și cum o bucată de bandă adezivă invizibilă, care te ținea laolaltă, de la frunte până între picioare, a fost smulsă dintr-o dată. 


În primul rând, sunt irevocabil îndrăgostită de copertă. Aș minți să spun că nu a cântărit mult în decizia mea de a citit această carte. Apoi, afundându-mă în poveștile pe care le are de oferit Michael Cunningham, parcă „îndrăgosteala” mea iscată de copertă a trecut pe locul al doilea și m-am lăsat fermecată de imaginația, ironia și umorul care au decorat cu succes fiecare pagină a cărții.

O lebădă sălbatică și alte povești” cuprinde reinterpretări ale clasicelor: Albă-ca-Zăpada, Jack și vrejul de fasole, Lebedele etc. - reinterpretări ce aduc personajele cunoscute tuturor, în vremurile noastre. 

La început, autorul ține să ne  asigure că nu suntem în niciun fel de pericol dacă nu reprezentăm plăsmuirea unui vis dement al zeilor. Cu alte cuvinte, cât timp nu intrăm în categoria prinților sau a prințeselor, nu avem ochii albaștri, părul mătăsos și pielea catifelată - nu suntem o întruchipare a perfecțiunii ce poate aparține doar basmelor - nu o să ne fure liniște vreun zmeu sau vreo vrăjitoare. Din contră, parcă tocmai noi, oamenii de rând, suntem un pericol pentru cei care depășesc aspectul mediocru al muritorilor. După spusele autorului, suntem în stare să facem orice doar ca să moară și capra vecinului. 

Cel de-al doisprezecelea frate poate fi găsit aproape în fiecare seară într-unul din barurile de la marginea orașului, cele care satisfac nevoile oamenilor ce au fost vindecați de blesteme numai parțial - sau n-au fost vindecați deloc. Acolo o găsiți pe bătrâna de trei sute de ani care nu a vorbit destul de clar cu peștișorul fermecat și s-a trezit că strigă: Nu, stai așa, am spus că vreau să trăiesc și să fiu tânără pe vecie! către un ocean dintr-odată pustiu. Tot acolo e și broscoiul cu diademă care se pare că nu reușește să iubească de-adevăratelea pe nici una dintre femeile dispuse să-l sărute și să rupă vraja. Acolo e și prințul care a pierdut ani de zile încercând să identifice locul unde se găsește prințesa pe care era sortit să o readucă a viață cu un sărut, căci în ultima vreme e tot mai puțin dispus să bată munți și văi, preferând să umble din bar în bar, spunând povești interminabile despre fata care a fugit.
În astfel de baruri un bărbat cu o singură aripă de lebădă e considerat norocos.

Avem ocazia de a citi Hänsel și Gretel din perspectiva vrăjitoarei de la care aflăm și câteva sfaturi folositoare în materie de căsuțe făcute din turtă dulce: cărămizile pot fi făcute din zahăr, glicerină, amidon de porumb și câteva toxine pe care le ține secrete. Turta dulce, conform experienței sale, dacă e întărită cu destul praf de ciment, e bună pentru acoperiș. De această dată, vrăjitoarea este victima poveștii, fiind atacată din senin de doi tineri psihopați care înainte de a o arunca în foc, îi mănâncă mare parte din casă. 

Reinterpretarea poveștii lui Jack mi s-a părut cea mai amuzantă, tânărul fiind parcă transformat în genul acela de băiețaș care ajunge de la sat la oraș, apoi cu toții știm cam ce se întâmplă. Ca să evidențieze anumite trăsături umane, autorul pune accentul pe faptul că Jack și mama lui niciodată nu erau mulțumiți cu cât aveau, mereu trebuiau să mai adauge ceva.

Jack și mama lui tot nu au un card American Express negru. Nu au avion particular. Nu dețin o insulă.

O lebădă sălbatică și alte povești” este o cărticică scurtă și simpatică, plină de umor și realitate. Pe lângă copertă și povestioare, trebuie să vedeți ilustrațiile din interior.. dragoste la prima vedere. Lectură plăcută!

Recenzie sponsorizată de librăria online, Libris. Pentru o excursie printr-o gamă variată de cărți, alături de ultimele noutăți și oferte atrăgătoare, intrați pe site-ul lor unde veți găsi și mii de cărți în limba engleză.
Cartea acestei luni o puteți găsi în categoria Beletristică.

sâmbătă, 10 septembrie 2016

fără ctrl

Mi-am făcut un ceai și m-am așezat pe scaunul din bucătărie. Cică ghimbirul ajută la... - am uitat, dar era ceva de bine. Știu că mă gândeam cum am găsit soluția perfectă.

Am șters chestii pe care acum nu le mai pot recupera - în caz că eram în cutarea unui talent, ăsta e. Cred că totul a durat în jur de douăzeci de minute. Douăzeci de minute în care eram în stare să șterg/sparg/rup/lovesc orice. Nici măcar nu a fost vorba de vreun declanșator neprevăzut - am fost doar eu. Dovadă că atunci când propun să fiu închisă undeva, nu glumesc întotdeauna. Cărți să am, în rest pot supraviețui. Cărți și o pisică - poate îndrăznesc să cer și niște luminițe pentru perioada sărbătorilor. 

Îmi e dor de obiceiurile pe care le aveam acum doi ani. Îmi e dor de bruneta din ultima bancă, de romanul ei polițist și de lenea cu care intra pe ușă în fiecare dimineață. Lenea o am și eu, dar parcă nu e aceeași poveste. Îmi e dor și de zilele de joi, laboratoarele friguroase și chiulul la ore târzii. 

Nu știu nici acum care era faza cu sclavii de la examen - poate o să fac o cercetare alături de prietenul Google -, dar tare aș vrea să ies din categoria lor. E drept că nu avem aceeași ipoteză, dar sclavul tot sclav e. Cred că cel mai dor îmi e de libertate. 

marți, 30 august 2016

Secretul soțului de Liane Moriarty

Și după ce vor dispărea, va rămâne totuși dragostea. Un sentiment absolut diferit de adorația simplă și totală pe care o trăise ca tânără mireasă pășind spre bărbatul serios și chipeș care o aștepta în fața altarului. Dar știa că, indiferent cât de mult îl ura pentru ceea ce făcuse, ea îl va iubi mereu. O simțea în adâncul inimii ei ca pe un ascuns filon de aur. Întotdeauna va fi acolo.


Așa cum am aflat din indiciile oferite pe spatele cărții, avem de-a face cu un soț care-și îngroapă cel mai întunecat secret într-o scrisoare adresată soției sale. Odată pornită în dezlegarea misterelor presărate de autoare, m-am întâlnit cu noi personaje, noi secrete, noi povești. 

Facem cunoștință cu Cecilia, Tess și Rachel. Trei femei a căror viață urmează să fie tulburată de secrete pe care familia sau partenerii de viață, le ascund. Chiar dacă destinele celor trei par depărtate, drumurile li se întâlnesc, fapt ce ajută cititorul să cunoască personajele din mai multe perspective (un plus din partea mea). 

Dacă Dumnezeu ar fi avut un șef, ea de mult i-ar fi trimis una dintre temutele ei scrisori de reclamație.

Nu știu de ce, pe parcursul lecturii, mi-am imaginat-o pe Cecilia drept o mamă și o soție perfectă - chiar și atunci când povestea spunea altceva. Oricum, Cecilia își iubește copiii, dar nu știe cum să mențină o relație plăcută cu ei, își iubește soțul dar este bântuită de paranoia și, colac peste pupăză, scrisoarea pe care o găsește cu numele ei pe ea, nu îi face viața cu nimic mai ușoară. Odată descoperită, scrisoarea nu face decât să scoată la iveală toate gândurile negre ale Ceciliei, toate insecuritățile și temerile sale. Aceasta alege să ignore rugămintea soțului său de a nu deschide scrisoare și să aibă încredere în propriile instincte, uitând repercusiunile deschiderii cutiei Pandorei.

Tess - mama lui Liam, jumătatea lui Will. Jumătatea lui Will până când află de subita dragoste ce a apărut între acesta și prietena ei cea mai bună. Consecințele aflării acestui secret constau în plecarea lui Tess, alături de Liam, la mama sa. Ajunsă pe meleagurile copilăriei, tânăra este măcinată de tristețe, durerea provocată de trădarea la care a fost supusă și îndulcirea situației cu speranța că lucrurile vor reveni la normal.

Rachel - văduvă, mamă ce și-a pierdut un copil, este pe cale să îl piardă și pe al doilea în favoarea unei mutări la New York. Inima lui Rachel se frânge în momentul în care băiatul său, Rob, o anunță că va pleca alături de soția și copilul lui, în New York pentru doi ani. Iubindu-și nepotul nespus de mult, aceasta încearcă să facă față încă unei pierderi, știind că cei doi ani se vor transforma într-o mutare definitivă. 

Secretul soțului este o carte ce aduce în fața ochilor cititorului consecințele tragice ale păstrării secretelor față de cei dragi. Vinovăția pe care o simte o tabără și dezamăgirea pe care o simte cealaltă, umplu paginile cărții cu numeroase schimbări tragice în vieți până nu de mult normale, fericite, poate chiar invidiate de necunoscători. Sper că nu găsiți situații în care să vă identificați, iar dacă o faceți... lectură plăcută! 

Recenzie sponsorizată de librăria online, Libris. Pentru o excursie printr-o gamă variată de cărți, alături de ultimele noutăți și oferte atrăgătoare, intrați pe site-ul lor unde veți găsi și mii se cărți în limba engleză.
Cartea acestei luni o puteți găsi în categoria Beletristică

miercuri, 24 august 2016

te ia de mână și te duce la dracu

Sunt două. Împart cam tot ce se poate. Una din ele se plimbă ziua, cealaltă se plimbă noaptea. Se chinuie reciproc. Se aleargă, se bat și se mint. Pierd împreună tot mai multe lucruri esențiale. Evident, nu știu să le mai recupereze. Dacă le asculți poveștile, plângi. Dacă le asculți planurile, fugi. Oricum nu poți purta un dialog cu ele, sunt prea agitate - nici nu te vor observa, să nu mai zic de ascultat. 

Le urmăresc de prea mult timp. Știu că după ce mă plimb cu una din ele, cealaltă se va simți trădată și va porni o furtună cumplită. Știu că fiecare are genul ei de furtună, dar ambele te scot de pe drumul principal și te aruncă în primul șanț. Știu că e greu să ieși din șanț. Știu că de multe ori ești nepregătit și rămâi un timp acolo, la adâncime. Știu că la un moment dat ochii ți se vor obișnui cu întunericul și nici nu vei mai simți lipsa luminii. Știu că e cald și confortabil până încerci să te răzvrătești. După asta, Dumnezeu cu mila! 

Umblă vorba că, de curând, au ieșit la un pahar. Cică a fost ciudat și nepotrivit. Cică s-a făcut liniște și frig. Cică s-a umplut aerul de amărăciune - în toate formele ei. Eu nu știu exact, eram în șanț. Ce vă pot spune e că a fulgerat mult și apoi au apărut țurțuri în forme ciudate. Îmi făceam de lucru privind norii - sunt prieteni buni. Din când în când se auzeau vocile oamenilor de deasupra. Multe erau voci de copii. Altele erau zbierete de durere. Apoi ceva mi-a sfâșiat inima și am strigat după ajutor. 

joi, 18 august 2016

Dragă copilă,

Dacă scrisorile ar fi fost singurul nostru mijloc de comunicare, da, septembrie 2013 a fost acum foarte mult timp.  Nu mă pot abține: ce s-a întâmplat cu scrisul tău aranjat? Obișnuiam să recunosc scrisorile tale după scris, acum abia dacă mi-a venit a crede cine este expeditorul. Asta așa, legat de ce îmi spuneai la început. Apoi, copilă, din experiența mea cu dorințele tale, ceva îmi spune că acum mi-ai scrie cu totul altă poveste. Mai vrei să te întâlnești cu personajul despre care îmi povesteai? Mă îndoiesc. Știi la fel de bine ca mine cât de puternic ar fi contrastul acum și cât de neplăcut ar fi trimpul petrecut împreună - nu mă poți contrazice. Gândește-te că era greu și pe vremuri, dar acum?! 

Ca să ating și subiectul ăsta, știi deja că nu mă pot întoarce după cum îmi poftește inima. Mă tot uit - mai nou - la seriale cu ființe supranaturale. În caz că voi da de-o portiță de scăpare, ești prima pe care o voi anunța, stai liniștită. E bine aici, vreme mișto, nici prea cald, nici prea frig, vecini de treabă și nici de muncă nu prea mă pot plânge. Nu mă mai simt așa bătrân în ultimul timp, poate a venit timpul să îmi schimbi apelativul. Sau nu, mai bine nu. 

O cunosc pe M.A. - poți să ai încredere în ea. Ca sfat pentru supraviețuire ar fi să ai răbdare, poate deveni obositoare cu timpul. Nu știu dacă ai observat dar este printre puținii care își mai fac munca plini de entuziasm. Poți să împrumuți de la ea puțină energie pozitivă - sigur îți era dor de îndemnurile astea! Am auzit că ai rămas tot plină de pesimism, cu alte cuvinte, nu ți-ar strica să le molipsești de la M.A. - sper să nu se întâmple invers. Apropo, ea știe de noi? Te rog să nu-mi faci reclamă negativă! 

E adevărat că unele idei ale tale mi-au aruncat palme peste frunte. Totuși, citind mai atent, m-am liniștit când am dat de bazaconii familiare, griji de care te-am mai auzit și umorul de care îmi era dor. Cafeaua o fac la fel ca întotdeauna - nu ți-ar plăcea. Dacă vrei, poți să stai leneșă și lipsită de griji pe fotoliul albastru din sufragerie - dacă îl mai ai. Imaginează-ți că sunt prin zonă și te cicălesc în legătură cu ceva - după asta o să apreciezi mai mult alegerea mea de a pleca. 

parcă din altă dimensiune,
bătrânul.

vineri, 12 august 2016

Dragă bătrâne,

Cum rămâne cu scrisorile respective? Să știi că încă le păstrez. Îți amintești de persoana care mi le-a scris? Eu îmi amintesc exact ce scris avea, ce idei susținea și ce puteam să citesc printre rânduri. Îmi e dor de persoana respectivă și îmi e dificil să accept că nu o mai pot găsi. Probabil aici mi-ai spune că toată treaba face parte din nu știu ce lecție importantă - nu mă mai interesează lecțiile importante, m-am plictisit și am obosit. Ți-aș putea lăsa o listă cu o grămadă de persoane care îmi scriau pe vremuri. Îmi mai scriu și acum - diferit. O să te las să ghicești singur ce au toate în comun. 

Mai știi parcul 1907 și partidele de șah dinaintea examenelor? Și pe ele mi le amintesc foarte bine. În același timp, nu mai dau nici de oamenii ăia doi care le jucau. Crede-mă, i-am căutat peste tot și nimic. Am auzit că au mai fost văzuți - rar, foarte rar. Sunt toate pe cale de dispariție. Poate că până la urmă eu am fost nebună și tu știai de ce ai plecat. Ca idee, oricum nu ai mai avea le ce să te întorci - dar poți să încerci totuși? 

M.A. n-are idee ce poveste încearcă să rescrie. Vorbește despre importanța prăbușirii, apoi începe să facă teoria chibritului. Îmi amintește de cineva. Noroc că ramele ochelarilor ei sunt drăguțe, am pe ce să mă concentrez. Lângă fiecare ușă are câte două vaze cu flori - imaginează-ți asta, apoi râzi de ce ți-ai imaginat. O cunoști? Dacă o cunoști te-aș ruga să-mi spui când vom ajunge la partea în care o să fie și ea „o zi ploiasă” - sau e și asta o șmecherie de-a voastră? Oricum, cafeaua o face mai bună ca tine. Mie tot nu îmi place, dar sigur o face mai bună ca tine. 

Zilele trecute am făcut ordine prin bijuterii și am găsit liliacul - creatura înaripată. Ar fi ciudat să-l agăț de alt lănțișor și să-l port iar? Parcă te și văd cum îți dai o palmă peste frunte. Partea bună e că sunt încă prea leneșă să-mi caut un lănțișor care să se potrivească. Uite ceva ce nu pare să fie pe cale de dispariție - lenea. 

Ultima scrisoare ți-am trimis-o în septembrie, 2013. Tu îți dai seama cât timp a trecut? N-am nici cea mai vagă idee cine urmează să-mi răspundă, iar tu n-ai nici cea mai vagă idee cine îți scrie. Pe scurt: trandafirii au murit, planetele au intrat în vacanță, subiectele s-au înmulțit și eu nu mai citesc horoscopul. Aaa, steaua s-a schimbat între timp. Poți să crezi că îmi amintesc perfect fiecare melodie care a fost vreodată laitmotiv? Tragedia începe când încerc să compar chestii. Pe mine mă sfâșie procesul ăsta, dar ce știu eu?! 

Ella.

miercuri, 10 august 2016

Once upon a different life

- Nu te plătesc ca să știi deja răspunsurile acestor întrebări inutile?
- De fapt, domnișoară, mă plătiți ca să vă pun aceste întrebări inutile și să am răbdare cu dumneavoastră. 
- Ca să vezi ce surpriză! 

- Să o luam de la capăt: de ce ați venit?
- Am fost constrânsă de situație.
- Cred că avem un prieten comun; am înțeles că relația cu dânsul a ajuns prea departe și nu a mai fost capabil să dea dovadă de profesionalism.
- Nu văd ce legătură are asta cu setul de întrebări pe care trebuie să mi-l adresezi. Nu-ți fă griji, profesionalismul tău e în siguranță, relația dintre noi nu o să depășească această oră de tortură săptămânală.
- Am fost rugată să aduc aceast subiect în discuție - face parte din plan.
- Planul cui? Planul tău sau planul prietenului nostru comun?
- Planul dumneavoastră de autocunoaștere. 
- Cu cât te ascult mai mult cu atât realizez că îmi arunc banii pe fereastră - nu mi-ai spus nimic nou până acum.
- Vă rog să îmi spuneți dumneavoastră ceva nou. Să dăm un  titlu acestei „povești”.
- Doamne, îți iei treaba prea în serios. 
- Te rog, un nume.

- Ironia hipopotamului din ibric.

duminică, 31 iulie 2016

Fratele Grimm de Craig Russell

Vom fi împreună. Tu și cu mine. Singuri. Și vom putea vorbi despre zilele de demult. Despre zilele de demult, petrecute în casa noastră mare și veche. Despre copilăria mea. Despre vremea când eu eram slab, iar tu, puternică. Vocea îi deveni șuierătoare, începând să picure venin în urechea bătrânei. Am făcut-o din nou, Mutti. Încă una. Ca acum trei ani. Dar de data asta, întrcât Dumnezeu te-a legat în închisoarea trupului tău hidos, nu te mai poți amesteca, nu mai poți face nimic. De data asta, nu mă poți opri, iar eu voi continua să o fac... iar și iar. Va fi micul nostru secret, mamă, îți promit.

Mo Hayder susține că cei care consideră thrillerul polițist un gen ce nu mai are nimic nou de oferit, ar trebui să-l citească pe Craig Russell. Complet de acord! Acum, în caz că sunteți urmăritori ai serialului Grimm (serial care nu cred că are vreo legătură directă cu cartea), probabil nu o să puteți savura la maxim ideea autorului și mintea criminală din acest roman. Totuși, vă recomand cu mare drag să încercați! 

Pe parcursul lecturii ne sunt prezentate în paralel investigațiile poliției, povestea criminalului - alături de intențiile sale din prezent și câte puțin despre ultimele ore pe care le-au petrecut, în viață, victimele acestuia. Fabel, nou ridicat la rangul de comisar-șef, este îngrozit de noul caz de urmărire „la rece”.  Fata găsită pe plajă, cu ochii de un albastru superb dar lipsiți de orice lumină, îi amintește înfiorător de tare de fiica sa, Gabi. Ceea ce la început pare să fie doar un cadavru așezat pe o plajă oarecare, se transformă încet, într-o poveste plină de superstiții și idei macabre.

Un ucigaș psihopat, iubitor de literatură. 

Din întâmplare, Fabel, pe drum spre un nou loc al crimei, aude la radio despre existența unui autor, Gerhard Weiss. Cartea sa, „Strada poveștilor”, a trezit multă antipatie și furia multor instituții literare germane, dar și a urmașilor lui Jacob Grimm. În poveștile autorului, Jacob Grimm este un criminal care ucide pentru a-și face poveștile mai credibile, transformându-le în legende înfricoșătoare. Deși Weiss susține că este vorba despre o lucrare de ficțiune, convingerea acestuia conform căreia în orice ficțiune există un strop de adevăr, nu ajută deloc la temperarea conflictelor.

După câteva lămuriri venite din partea lui Otto, proprietar al unei librării, Fabel ajunge la concluzia că are de-a face cu un criminal care folosește cartea lui Weiss, drept manual de utilizare. Cu alte cuvinte, crimele din ce în ce mai dese, sunt inspirate din poveștile fraților Grimm. Așa cum propria fiică îi amintește, poveștile în sine erau oricum destul de înspăimântătoare. Ca și cum ar și fost scrise pentru copii, dar, în realitate, erau pentru adulți.

- De aceea suntem cu toții un pic speriați de basme, spuse Susanne. Părinții ni le povestesc în copilărie, înainte de culcare, dar, în realitate, ele ne avertizează și ne arată cum să ne ferim de pericole și de rău, dar este vorba și despre pericolele care ne pândesc din partea celor pe care îi cunoaștem și în care avem încredere. Fabulele acestea se referă atât la amenințarea care vine dinspre ceea ce cunoaștem, cât și la teama de necunoscut. Și, lucru ciudat, unul dintre motivele cel mai des întâlnite în aceste povești este mama vitregă și rea.

Vă invit să citiți un altfel de basm, pornit de la traume din copilărie, priceput la formarea altelor noi. Mesajul strigat de criminalul acestei povești nu putea să fie transpus într-un mod mai lipsit de suflet, dar, în același timp, original. Dacă am de-a face cu un bookworm, povestea asta conține informații despre literatura germană, un proprietar de librărie, cărți și o latură întunecată a cititului - nu-ți poți dori ceva mai mult. Vă urez spor la identificarea poveștilor din care sunt inspirate crimele și lectură plăcută!

Recenzie sponsorizată de librăria online, Libris. Pentru o excursie printr-o gamă variată de cărți, alături de ultimele noutăți și oferte atrăgătoare, intrați pe site-ul lor unde veți găsi și mii de cărți în limba engleză.
Cartea acestei luni o puteți găsi în categoria Beletristică.

miercuri, 13 iulie 2016

BookTube-A-Thon 2016

Pentru că până în momentul de față pofta mea de citit a fost dezamăgitor de absentă, nimic nu putea să pice mai bine ca un read-a-thon. Acesta începe în data de 18 iulie și se sfârșește odată cu finalul zilei de 24 iulie. Așa cum se întâmplă cel mai adesea, read-a-thon-ul vine și cu câteva provocări menite să facă experiența mai interesantă:
  1. să citești o carte cu galben pe copertă („Începutul tuturor lucrurilor” de Robyn Schneider)
  2. să citești o carte numai după apus („Vocile vikingilor” de Voicu Bugariu)
  3. să citești o carte pe care ai descoperit-o prin intermediul BookTube-ului („EON” de Alison Goodman - de mult timp vreau să o recitesc) 
  4. să citești o carte scrisă de unul dintre autorii tăi preferați („Arena 13” de Joseph Delaney)
  5. să citești o carte care este mai „bătrână” ca tine („Calul și băiatul” de C.S. Lewis - apătură în 1954)
  6. să citești o carte, apoi să vezi filmul adaptat după aceasta („Harry Potter și Camera Secretelor” de J.K. Rowling)
  7. să citești șapte cărți în total („Tânăra mireasă” de Sophie Kinsella)

joi, 30 iunie 2016

Fata şi marea de Maureen Johnson

Recenzie sponsoizată de librăria online, Libris. Pentru o excursie printr-o gamă variată de cărţi, alături de ultimele noutăţi şi oferte trăgătoare, intraţi pe site-ul lor unde veţi găsi şi mii de cărţi în limba engleză.
Cartea acestei luni o puteţi găsi în categoria Beletristică.

În faţa lor, la nu mai mult de patru metri şi jumătate - înot sau poate chiar pe jos - era un şir de cinci ambarcaţiuni extraordinare. Chiar la capătul şirului respectiv, era cea mai mare şi cea mai îndrăzneaţă dintre ele, fără doar şi poate un iaht. Ceva cu privire la ambarcaţiunea asta părea să spună cu voce tare: "Sunt un model foarte bine cunoscut în zonele petroliere ale lumii. Cost mai mult decât sufletul tău!"


Titlul cărţii te lasă cumva nepregătit pentru întâlnirea pe care urmează să o ai cu povestea. Detaliile care scot cartea din tiparele obişnuite apar târziu, abia pe la jumătatea acesteia. Aspectul ăsta poate reprezenta un plus sau un minus, în funcţie de răbdarea şi gusturile fiecărui cititor. Eu una am savurat situaţiile - uneori amuzante, alteori nu - care sunt prezentate până se ajunge la factorul x al cărţii.

Clio Ford îşi doreşte un singur lucru: să aibă parte de primul ei sărut, iar dacă această dorinţă s-ar concretiza cu Ollie Myers, vacanţa ei de vară ar fi perfectă. După ce reuşeşte să obţină un job de vară alături de băiatul viselor ei, entuziasmată, Clio este nerăbdătoare să îşi anunţe mama, fără să aibă habar că vestea pe care urmează să o primească de la aceasta o să fie cu mult mai şocantă. De când părinţii ei s-au despărţit, tânăra a continuat să locuiască alături de mama sa, vizitându-şi tatăl ocazional, în vacanţe. Vizitele au avut loc până într-o vară care i-a demonstrat lui Clio că alături de tatăl său devine cea mai rea variantă a ei - aici a luat sfârşit orice fel de relaţie între cei doi, tatăl lui Clio devenind un fel de Cel-Al-Cărui-Nume-Nu-Trebuie-Rostit.

De aici se poate înţelege de ce vestea conform căreia mama sa tocmai ce a primit o bursă de studii pentru care trebuie să realizeze un proiect ce o va trimite în Kansas pentru zece săptămâni, are un efect de distrugere completă şi irevocabilă asupra planurilor lui Clio. Pe lângă dezamăgirea simţită la auzul faptului că mama sa alege să îl ia alături de ea pe noul ei prieten în loc de propria fiică, Clio este inundată de furie în momentul în care i se spune că va trebui să petreacă vara alături de tatăl ei, în Italia.

Pe lângă povestea lui Clio, la începutul cărţii ni se mai prezintă două personaje a căror poveste se desfăşoară în Londra anului 1897. Aceste personaje sunt Marguerite şi Jonathan, iar din puţinele pagini în care ni se vorbeşte despre ei putem aduna piese importante pentru a înţelege mai bine povestea lui Clio şi aventura la care urmează să ia parte.

El nu-i spune decât că planurile pentru următoarele zece săptămâni includ o barcă.

duminică, 12 iunie 2016

16,12 și alte numere cu amintiri

Chiar îmi doream să scriu ceva răutăcios - apoi m-am răzgândit. Cică între timp am ales că cred că toate se întâmplă cu un motiv. Apoi, nu eu ți-am dorit asta? Nici măcar nu am să comentez despre rochia ei și cum am văzut-o peste tot. Mă abțin și când vine vorba de culoarea costumul tău - Dumnezeu cu mila! 

Totuși.. nu mă pot abține și până la urmă tot ceva răutăcios va ieși, să știi că nu vorbesc serios. Ironia sorții o să mă omoare - am și eu limitele mele. Mă mai gândeam: dacă tot se întâmplă toate cu un motiv, poate sunt toate meritate și doar îmi lipsesc mie amintirile, așa cum azi n-am recunoscut familiaritatea unei situații până nu m-a lovit cu toată puterea. 

Mi s-ar fi rupt sufletul să fi fost și ea aici să te vadă. I s-ar fi prăbușit lumea iar și iar și iar. Noroc că nu mai e de găsit și probabil și-a început o nouă viață departe de toată sălbăticia de aici. Păcat că m-a lăsat pe mine să-i păzesc fantomele și să i le mai hrănesc din când în când. Ne tot certăm de câteva zile dar de data asta o să fac o excepție. O să-i arăt pozele, o să facem comentarii ironice pe seama lor, ea o să se întoarcă în liniștea ei și eu o să-mi văd de ai mei demoni. Așa toată lumea e fericită. În special voi doi. :)

P.S. Prietena ta știe că...?!

marți, 7 iunie 2016

bolnavă

- Și care a fost motivul până la urmă?
- Nu știu să-ți spun. Nici nu-mi doresc. Apoi, în altă ordine de idei, nici nu înțeleg de ce mai vorbim despre asta. 
- Pentru asta vii aici - cel puțin așa era ultima dată când am verificat.
- Mă îndoiesc. Vin din obișnuință. 
- Ce altceva mai faci din obișnuință?
- Prea multe - aș spune.
- De ce?
- Iar întrebarea asta! Nu știu. Chiar nu știu. Zilele astea din ce în ce mai mult încep să înțeleg de ce lumea asta trebuie distrusă și parcă încep să fiu recunoscătoare că oamenii sunt muritori. Doar imaginează-ți nemurirea într-o astfel de lume!
- Lumea ta sau lumea?
- Ambele. Sunt la același nivel.
- Hai pe altă planetă!
- De ce? Cu ce ne-a greșit altă planetă? Și apoi, fiecare își ia lumea cu el - unde sunt avantajele?
- Păi...
- Exact! Oricum, amintește-mi încă odată cum ai ajuns tu în fotoliul ăla? Și de ce?
- Știi deja. Ai vrea să ajungi într-un fotoliu al tău?
- La ce bun?
- Ajuți copile.
- Adică le schimbi?
- Dacă trebuie...
- Ce prostie! Când ai schimbat ultima dată pe cineva?
- Să te pun și pe tine la socoteală?
- Asta numești tu schimbare? Bătrâne, pe mine mă poți schimba cum vrei tu, asta e și problema cu care am venit la tine.