Toate acele locuri minunate de Jennifer Niven

Mereu ai fost prea sensibil, Theodore. Încă de când erai mic de tot. Îți amintești de pasărea-cardinal care s-a lovit în zbor de casa noastră? Tot intra în ușile culisante de sticlă și se izbea de ele, indiferent ce făceam și atunci tu ai spus: „Aduceți-l înauntru, să locuiască alături de noi și să nu mai facă așa”. Îți amintești? Și apoi, într-o zi, ne-am întors acasă și el zăcea lat în curtea interioară, căci zburase de prea multe ori izbindu-se de ușă, iar tu i-ai numit mormântul „cuib de nămol” și ai spus: „Asta nu s-ar fi întâmplat niciodată dacă l-ați fi lăsat să intre”.
Nu vreau să aud iar despre cardinal. Pentru că adevărul este, în cazul lui, că ar fi murit oricum, fie că întra înăuntru, fie că nu. Poate că știa și el asta, și poate că de aceea s-a hotărât în acea zi să se izbească de sticlă puțin mai tare decât de obicei. Ar fi murit și înăuntru, doar că mai lent, pentru că asta se întâmplă când ești un Finch. Căsnicia moare. Iubirea moare. Oamenii se pierd pe fundal.

Recunosc că mi-a fost frică de această carte. Probabil știți sentimentul: vrei să citești cât mai repede, dar ți-e teamă să nu dai de vreo parte a poveștii care să te dezamăgească și să strice tot farmecul. Am prins o oarecare paranoia legată de cărțile cu și despre adolescenți, cum că ar fi pline de clișee și oricât de bună ar fi ideea cărții, e sufocată de prea multe momente greu de digerat. Cu tot cu paranoia, cartea lui Jennifer Niven nu prea îți lasă pauze în care să îți faci griji de bookworm, citești și nu știi când s-au dus 100 de pagini, 200 de pagini...

Toate acele locuri minunate” este alcătuită din două părți: Finch&Violet și Violent&Finch. Părțile la rândul lor sunt compuse din capitole povestite atât din perspectiva lui Finch, cât și din perspectiva lui Violet. Probabil până acum ați ghicit care sunt personajele noastre principale. :)

- Deci nu astăzi, cânt eu. Pentru că ea mi-a zâmbit.

Theodore Finch este adolescent. Ca și cum această perioadă nu aduce destule probleme, părinții lui divorțează, toți colegii îl cred un ciudat, nu simte că se poate integra și încearcă să scape de amintirile violente pe care i le-a creat tatăl său încă din copilărie. Theodore este depresiv. Chiar și așa, acesta susține că vrea să trăiască, indiferent de metodele de sinucidere pe care le cercetează atent în camera sa, indiferent de dorința de a sări de pe marginea clopotniței liceului, indiferent cât de mult își dorește să moară. Parcă tocmai pentru a se integra și pentru a-și găsi un loc al lui, un motiv care să-l țină departe de întuneric, Finch încearcă pe parcursul poveștii să se schimbe în funcție de ce crede că l-ar ajuta să treacă mai ușor peste zilele dificile. Așa facem cunoștință cu partea lui rebelă, partea lui violentă, partea lui nepăsătoare și partea lui sensibilă, apărută odată cu Violet.

...o fată care învață să trăiască de la un băiat care vrea să moară. 

Violet Markey a renunțat la toate plăcerile vieții. Odată cu moartea surorii ei, Violet decide că toate sunt doar ca să ne umplem timpul până murim și alege să-și ignore toate calitățile, să refuze orice oportunitate de a-și reveni și să se agațe constant de trauma trăită ca de o scuză care să o scape de lucrurile dificile, atât din viața personală cât și din viața de liceu. Pe vremea când sora ei încă mai trăia, cele două dețineau un blog unde scriau fel și fel de postări. Acum, din cea mai mare pasiune, pentru Violet, scrisul s-a transformat într-un coșmar. Nu mai poate să scrie despre propriile gânduri, nu mai poate să scrie nici măcar nu eseu pentru școală, nu mai poate să scrie deloc. Sau poate, dar așa cum susține nu se simte pregătită

Așa cum am menționat și în postarea cu Teancul de cumpărate, am fost plăcut impresionată de realismul cu care au fost descrise stările prin care trec personajele. Atunci când veți citi cartea, veți înțelege. Depresia nu este abordată de la nivelul „sunt trist” - este descrisă într-un mod mult mai profund, mult mai bine explicat și mult mai real. Depresia nu este o zi mai proastă, nu este un moft, nu este ceva ce dispare dacă ai o zi mai veselă, nu este ceva ce poate fi controlat pentru că ești îndemnat din exterior să fii mai pozitiv, să nu îți mai pese așa tare etc. Depresia nu dispare făcând sex (așa cum sugerează prietenul cel mai bun al lui Theodore), nu înseamnă că nu îi iubești pe cei din jur, nu înseamnă că ești egoist, nu înseamnă că ești un ciudat. Toate aceste aspecte sunt foarte bine scoase în evidență în cartea lui Jennifer Niven. Atât acestea cât și importanța alegerii de a nu ne mai ascunde după orgolii imense și a recunoaște că simțim. Așa cum spunea o profesoară de-a mea zilele trecute, până la urmă asta ne face oameni și asta înseamnă viața.

Violet și Theodore reușesc să se completeze reciproc (fără clișeele de care mă temeam eu la început) și să se ajute în a găsi un motiv de a rămâne (în viață/oameni/împreună/într-o variantă mai bună etc.) și de a-și schimba perspectiva asupra lumii și asupra vieții. Cu ocazia unui proiect primit ca temă, aceștia fac diverse călătorii în care îți este mai mare dragul să îi însoțești. Preferata mea - probabil va fi și a voastră - este călătoria cei duce la rulote. Am menționat că rulotele respective sunt niște librării drăguțe?

Lectură plăcută! 

Recenzie sponsorizată de librăria online, Libris. Pentru o excursie printr-o gamă variată de cărți, alături de ultimele noutăți și oferte atrăgătoare, intrați pe site-ul lor unde veți găsi și mii de cărți în limba engleză.
Cartea acestei luni o puteți găsi în categoria Beletristică.