Intermitențele morții de José Saramago

...dacă nu reîncepem să murim, nu vom avea viitor.

Odată ce am început să citesc această carte, am fost oficial parte dintr-o relație complicată. Descrierea găsită pe spatele cărții a format o atracție destul de puternică între noi, atracție ce a alungat gândul renunțării atunci când am constatat speriată că lipsesc liniuțele de dialog. Sigur știți genul de carte care conține dialog, dar este integrat prin partea de narațiune - partea bună e că te surprinde, nu știi niciodată când mai grăiește vreun personaj.

Acum, ideea care stă la baza cărții este absolut genială! Încântarea mea nu a mai venit din factorii care o generează de obicei atunci când citesc; în timpul lecturii, oricum ar fi fost acțiunea, citeam mai departe numai ca să văd ce a fost în mintea autorului și cum s-a jucat el cu ideea respectivă.

Povestea începe odată cu trecerea într-un nou an, într-o țară al cărei nume nu-l cunoaștem, când, fără veste, Moartea hotărăște să intre în vacanță. Hotărârea apare după ce aceasta este rănită de toată ura pe care o îndreaptă oamenii asupra ei și cea mai bună soluție pare să își facă simțită lipsa și să le dea în felul acesta o lecție. De aici se instalează haosul. Evident, la început, când informația conform căreia oamenii nu mai mor este proaspătă, majoritatea nu pot decât să se bucure că nu vor mai trece prin pierderile celor dragi, iar cei bolnavi se vor putea bucura în continuare de viață - pe cât le permite boala. După reacțiile euforice, în timp ce se instalează rațiunea în planurile tuturor, atât poporul cât și statul, își dau seama că nu au resurse necesare pentru a întreține toți oamenii, dacă aceștia nu mai au de gând să moară. O altă problemă apare în rândul celor bolnavi care trebuie reobișnuiți cu gândul că vor continua să trăiască, problemă rezolvată  cu timpul, de psihologi.

În perioada acestui haos, fiecare încearcă să își adapteze afacerea în așa fel încât să poată supraviețui. Cum oamenii nu mai mor, nu pot fi înmormântați, iar pentru cei care lucrează în acest domeniu, este, evident, o mare problemă. Ideea salvatoare în acest caz este ca fiecare om să își înmormânteze animalele atunci când acestea mor, pentru a salva slujbele anumitor oameni.

Folosindu-se de puțină ironie, autorul nu uită să adauge în peisaj politicienii corupți care găsesc un mod de a profita chiar și de această situație. Cum Moartea și-a luat liber doar pe teritoriul țării respective, odată ce un bolnav care ar fi trebuit să moară, trece granița - ghiciți ce... - moare. Lucru ilegal, dar profitabil. Asta până când apare altă problemă: nu este destul loc pentru a-i înmormânta pe proaspeții decedați, iar țările vecine nu mai permit înmormântarea pe teritoriul lor.

Probabil după ce s-a amuzat copios, Moartea decide să se întoarcă și pentru a-și îmbunătăți relația cu muritorii, instaurează un set nou de reguli în aceea ce-i privește activitatea. Adică, de acum încolo, toți oamenii aveau să fie anunțați dinainte că mai dispuneau de o săptămână de viață, ca să-și rezolve problemele, să-și facă testamentul, să-și plătească impozitele restante și să își ia rămas bun de la familie și prieteni. Acest anunț se va face printr-o scrisoare livrată de poștaș, scrisoare imposibil de distrus sau evitat, dresată să își atingă scopul. Chiar și după această nouă metodă de reglementare a relației dintre Moarte și muritori, oamenii tot nu sunt mulțumiți, așa că decid să pornească în căutarea ei. Decizia este luată după ce mulți încep să se întrebe cum poate Moartea să scrie scrisorile respective, cum arată ea și de ce insistă ca numele să îi fie scris cu majusculă.

...întrucât cele trei fotografii pe care le aveau în buzunar nu lăsau nici o îndoială că moartea, dacă ar ajunge să fie găsită, ar fi o femeie în jur de treizeci și șase de ani și frumoasă cum puține sunt.

Sinceră să fiu, acțiunea aceea alertă care te ține cu sufletul la gură și te împiedică să lași cartea din mâini, lipsește. Totuși, povestea salvează situația. Cuvintele mele nu pot să descrie la un nivel satisfăcător felul în care această carte este plăcută. Da, plăcută. Nu plictisește, nu insistă pe detalii neimportante, nu agasează cititorul. Construiește. Cu mirare am ajuns să recunosc la finalul lecturii că mi-a plăcut mult ce am citit. Da, ideea m-a atras, dar felul în care a fost scrisă m-a păstrat între paginile cărții cu sentimentul acela care se activează când știi că ai găsit o carte bună. Nu o să vă mai spun despre cum Moartea ajunge să fie fascinată de muritori și de unul în particular. Nu o să vă mai spun despre cum până și scrisorile ei imposibil de distrus își găsesc nașul.

Lectură plăcută!