sâmbătă, 19 august 2017

„Patria locotenentului Schreiber” de Andrei Makine

Pentru cine dorește o lectură plină de fapte ale cruntei realități, toate povestite alături de un zâmbet timid, „Patria locotenentului Schreiber” este alegerea potrivită. Cumva, pe parcursul lecturii nu știi sigur dacă să lași povestea să îți frângă inima sau să adopți atitudinea voioasă a locotenentului Schreiber. În final se vor întâmpla amândouă și se vor amesteca atât de bine încât o să simți nevoia să iei cartea în brate (why not?). 

Întâlnirile dintre autor și Jean-Claude Servan-Schreiber au ca scop povestirea vieții acestuia din urmă. Acum, la vârsta de nouăzeci și doi de ani, cu mișcări mai încete, ducând dorul tinereții, locotenentul Schreiber este scufundat într-un timp ce pare să înainteze cu încetinitorul. De la tânărul ofițer care a îndurat moartea camarazilor, înfruntarea tancurilor, misiunile în liniile germane și bonus, viața de evreu, ajungem să-l cunoaștem pe actualul locotenent, înfricoșat parcă de posibilitatea ca amintirile să-i dispară, iar pozele pline de oameni cunoscuți să se umple de străini pe care nimeni nu îi va mai cunoaște vreodată. Chiar dacă regretă acest adevăr, bătrânul știe că lumea nu este interesată de viața și poveștile lui, că faptele eroice pe care le-a făcut s-au șters din memoria tuturor și că acum nu mai este decât un simplu bătrân cu probleme specifice vârstei. 

Am înţeles de la o vreme: Jean-Claude nu va şti sau nu va vrea niciodată să-şi povestească războiul încărcându-l cu o atmosferă apăsătoare, accentuând spaimele şi suferinţele, plantând decoruri neliniştitoare cu oraşe ocupate, străzi străbătute de patrule, case transformate în capcane.
Concepţia sa lejeră nu e o atitudine de estet. Această viziune ce nu zugrăveşte lumea în negru şi nu-i diabolizează pe oameni a dobândit-o în anii în care lumea era nesfârşit de sumbră, iar oamenii rivalizau în cruzime cu haitele cele mai feroce. El a opus acelui univers curajul lui de soldat, voioşia lui de "ştrengar", surâsul lui de "puşti". Camarazii săi, acei "bătrâni" luptători de treizeci sau de patruzeci de ani, îi erau recunoscători pentru clipele de omenie care se împotriveau ororii (...)

Andreï Makine încearcă să încurajeze publicarea unei cărți care să cuprindă viața locotenentului, dar intenția s-a se izbește constant de dovezi că societatea este mai interesată de autori care își prostituează condeiul, de romanele groase și bune de nimic care ocupă librăriile, realizând cu tristețe consecințele cretinizării maselor prin seriale TV și cărți are imită aceste seriale. Aceste experiențe nu fac decât să supună personajele, dar și cititorul, unui sentiment insuportabil de nedreptate. Într-o lume în care oamenii sunt atacați din toate părțile de tot felul de informații, pare să nu mai rămână loc și cuvinte pentru adevărații eroi ai societății, aceștia fiind lăsați să cadă în uitare.

Milioane de coperți lustruite, clone fără număr de femei și bărbați etalând mereu aceeași obscenitate a modei, a vacanțelor, a sporturilor, a showbizului - o cloacă dezgustătoare care le impune miliardelor de oameni decerebrați ce trebuie să gândească, să iubească, să jinduiască, ce trebuie să prețuiască sau să condamne, ce trebuie să știe despre actualitate, despre istorie. Singurul scop al acestui proces de cretinizare este, se știe, profitul deghizat în cuvinte precum „tiraj”, „cote de audiență”.

Această carte, pe lângă frumoasa poveste pe care o expune cititorilor săi, reușește să tragă un semnal de alarmă legat de felul în care „sistemul” amuțește vocile importante, voci care nu sunt compatibile cu binecunoscutul curvăsărit mediatic

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu