vineri, 30 martie 2018

„Caietul Mayei” de Isabel Allende

În această comunitate nici un secret nu poate fi păstrat, e un fel de familie mare, divizată, ranchiunoasă și silită să conviețuiască și să se ajute la nevoie.

Există autori care își scriu cărțile în așa fel încât, oricare ar fi subiectul abordat, îți vine să strângi cartea în brațe, conștient fiind că este o carte iubibilă. Isabel Allende face parte din acest tip de autori. „Caietul Mayei” nu este despre întâmplări drăguțe, oameni drăguți, alegeri corecte etc. și cu toate astea, reușește să îți încălzească sufletul. De parcă pasiunea pentru scris a autoarei iese efectiv dintre paginile cărții și învăluie totul în jur. 

Caietul Mayei” conține povestea Mayei Vidal, o tânără aflată în perioada adolescenței - perioadă care a venit încărcată de situații complicate, evenimente triste și alegeri incredibil de proaste. În același timp, această carte ne spune și povestea lui Nini și Popo, bunicii Mayei, dar și a lui Manuel, bun prieten cu Nini. Așa cum probabil ghiciți, pentru ca toate aceste povești să fie îmbinate, se fac încontinuu treceri de la trecut la prezent. Acest fel de scriere, în general, m-ar fi obosit și mi-ar fi îngreunat procesul de împrietenire cu personajele, dar nu și în acest caz. Aici apare magia făcută de Isabel Allende. Cu toate că planurile sunt multe, personajele devin din ce în ce mai numeroase pe parcursul povestirii și informațiile noi se tot adună, lectura nu devine obositoare sau plictisitoare și nici nu îi dă bătăi de cap cititorului atunci când vine vorba de reținut nume, date, întâmplări etc.

Cu intenția de a o salva de FBI, Interpol și mafia criminală din Las Vegas, Nini ia decizia de a o trimite pe Maya în Chiloé. Motivul pentru care Maya este vânată de cei anterior menționați prinde formă într-o maniera lentă, precum încrederea tinerei în ascultător. Pe scurt, condusă de tristețe și de furia îndreptată spre lume, trecută deja prin multe experiențe tulburătoare, Maya ajunge printre traficanții de droguri, cunoscând cea mai urâtă parte a Las Vegasului. 

Chiloé este gândit de Nini ca un refugiu care să-i ofere nepoatei sale liniștea de care are nevoie pentru a-și regăsi echilibrul. Cumva, acest echilibru pare transmis și cititorului, împreună cu toate celelalte emoții pe care le trăiește Maya. Oamenii, locurile, experiențele și reacțiile oferite de personaje par toate incredibil de reale, devenind imposibil să nu te atașezi de toate frumusețile locului, de onestitatea oamenilor, de simplitatea cu care își mențin relațiile și de cât sunt de uniți. Maya pare să ajungă în mijlocul unei mari familii care în loc să o trateze ca pe o străină ciudată, face tot posibilul să îi ușureze procesul de integrare.

Cu toate că întreaga comunitate își aduce contribuția, cel responsabil de siguranța Mayei este Manuel. La șaptezeci și doi de ani, împărțit între propria meserie și grija pentru noua venită, Manuel ajunge să realizeze că nu doar el are puterea de a influența viața Mayei și că această capacitate devine reciprocă destul de rapid. Fiecare înfruntându-și proprii demoni, Maya și Manuel ajung să se completeze și să își ofere sprijinul de care au nevoie, pierzându-și capacitatea de a se ascunde în spatele unui măști mai senine, așa cum ar prefera. Felul în care evoluează relația dintre cei doi scoate în evidență faptul că lucruri noi se pot învăța la orice vârstă și - un fapt foarte folosit Mayei - nimeni nu e singur pe lume. 

Dacă la început spuneam că veți simți nevoia de a îmbrățișa această carte, acum țin să menționez că și ea vă va îmbrățișa la rândul ei! Temele abordate de Isabel Allende sunt pe cât de sensibile, pe atât de bine scrise. Personajele dau dovadă de profunzime și sunt credibile în toate situațiile prezentate, fiecare oferindu-ne lent, pe rând, câte o porțiune a propriei povești, pentru ca în final să ne dea senzația că ne sunt prieteni vechi și că tocmai ne-au scris ce-au mai făcut în ultimul timp. Călătoria Mayei către sine este una frumoasă, reală și capabilă să încrețească frunți, colțuri de ochi și să cutremure bărbii! 

Lectură plăcută!

sâmbătă, 24 martie 2018

Seria „Monștrii din Verity” de Victoria Schwab

 „O nouă lume captivantă!” - Publishers Weekly

„O poveste cu o atât de întunecată precizie a textului, încât mai mult ca sigur îți va provoca fiori pe șira spinării.” - Booklist

„Biletul pentru o noapte neîntreruptă de lectură.” - Kirkus Reviews


- Îmi pare rău, șopti spre întuneric. Nu am avut de ales.
Cuvintele îi lăsară un gust amar în gură. De câte ori nu auzise vorbele astea de la alții? Nu a contat niciodată.


În cazul meu, această carte nu a fost o lectură extraordinară, dar a fost genul de carte care să mă țină în suspans și lipită de ea mai mult decât mi-ar fi permis timpul. Poate nu are mult sens ce tocmai am spus scris, dar așa este. Monștrii, personajele umane, felul în care a evoluat povestea nu au fost elemente rar găsite, nu am dat peste întâmplări pe care să nu le mai fi întâlnit și în alte scrieri. Cu toate astea, felul în care au fost toate îmbinate și scrise, m-a ținut între paginile cărții destul cât să-mi dau seama că citesc cu plăcere și că mă interesează ce se întâmplă în continuare.

Lumea în care se desfășoară acțiunea este una într-adevăr înfricoșătoare și complexă, dar restul lucrurilor nu par să se ridice la același nivel. Mi-ar fi plăcut să se pună mai mult accentul pe partea emoțională a personajelor, iar personalitățile acestora să fie mai puternic conturate. Citind ceea ce spuneau sau ceea ce făceau, cumva nu eram convinsă. Oricât de bine ar fi fost scris totul, am avut încontinuu impresia că ceva lipsește, că lumea și ideea cărții puteau să ofere mai mult în ceea ce privește acțiunea și personajele.

„Acest cântec neîmblânzit” este primul volum al seriei „Monștrii din Verity”, volum în care găsim o lume populată atât de oameni cât și de monștrii - de multe ori diferența fiind foarte mică între cele două grupuri. Orașul pe care-l străbatem în acest volum este V-City, iar pentru ca supraviețuirea să fie posibilă, odată cu apariția monștrilor, orașul a fost împărțit în două: Orașul de Nord și Orașul de Sud. Dacă stăteai în partea de Nord te aflai pe teritoriul lui Callum Harker, iar dacă stăteai în partea de Sud, te aflai pe teritoriul lui Henry Flynn. Diferența dintre cele două părți este reprezentată de interesele fiecărui conducător. Interesul principal al lui Harker este de a se îmbogăți pe baza fricii oamenilor, obligându-i pe aceștia să plătească pentru siguranța lor. În extremă, Henry Flynn este interesant de pacea și de siguranța oamenilor fără a le cere acestora ceva în schimb. 

Personajele din perspectivele cărora cunoaștem acest oraș sunt Kate Harker și August Flynn. Este evident? Dacă nu, mai adaug și faptul că a noastră Kate este fiica lui Callum Harker, iar August este „fiul” lui Henry Flynn - „fiul” pentru că, printre informațiile importante despre August, se află și aceea că el este un monstru, lucru care face imposibilă ideea de a face parte dintr-o familie sau de a se fi născut. Cu toate astea, Henry Flynn l-a adoptat atât pe el, cât și pe alți trei monștrii asemenea lui, adăugându-i în echipa care luptă pentru bine. Spun monștrii asemenea lui pentru că există trei tipuri de monștrii (dacă eliminăm oamenii - haha): Corsaii (de hrănesc cu carne și oase), Malchaii (se hrănesc cu sânge) și Sunaii (se hrănesc cu sufletele oamenilor răi, păcătoși). August face parte din ultima categorie, este un Sunai.

Pe de altă parte, viața lui Kate pare să nu aibă nicio legătură cu bunătatea. După ce a fost trimisă la n internate pentru a fi ținută departe de V-City, tânăra își dorește să se întoarcă acasă, iar singurul mod prin care poate face acest lucru posibil este să intre în rolul tinerei rebele care face tot felul de probleme ce duc la exmatricularea sa. După ce este exmatriculată și din Academia St. Agnes din cauza provocării unui incendiu, tatăl lui Kate pare să-i înțeleagă în sfârșit mesajul și să-i accepte întoarcerea acasă. Chiar și așa, nu vă imaginați vreo poveste ce conține o relație foarte bună tată-fiică - sau măcar bună... sau măcar ok. Mortală da, foarte bună/bună/ok nu - și tocmai treaba asta încearcă Kate să o schimbe. Ca orice copil, își dorește să fie iubită de tatăl ei (mama sa fiind decedată), iar această dorință nu pare să se îndeplinească de la sine așa că tânăra își propune să-l impresioneze pe tatăl ei cu loialitatea, încăpățânarea și răutatea ei - dacă este nevoie.

Poveștile celor două personaje se intersectează la Academia Colton, unde ambii sunt trimiși în scopuri diferite. Kate ajunge acolo pentru a-și continua studiile, iar August ajunge acolo pentru a sta cu ochii pe Kate, eventual pentru a afla ce planuri mai are Callum Harker. Misiunea se complică atunci când apropierea dintre cei doi îl dă de gol pe August care încerca să pară un elev obișnuit și devine evident pentru Kate ce este el de fapt. Acum... ce i-ar plăcea tatălui ei să facă ea în această situație? :)

Mi-a plăcut mult de August! Mi-a mai plăcut mult și felul în care el își caută încontinuu umanitatea, în același timp încercând să-și găsească scopul și să-l înțeleagă. Contrastul dintre el și Kate ar fi fostul unul cu atât mai spectaculos, dacă acel ceva nu ar fi lipsit.


Îmi este greu să spun ceva despre „Duetul nostru întunecat” fără să vă stric experiența lecturii primului volum, așa că o să fiu scurtă. În comparație cu „Acest cântec neîmblânzit”, în volumul al doilea veți găsi în plus:

  • noi feluri de monștrii;
  • noi personaje;
  • noi intrigi;
  • un nou oraș;
Personal, mi-a plăcut mai mult acest volum datorită felului în care au evoluat relațiile dintre personajele pe care deja le cunoșteam. Dacă „Acest cântec neîmblânzit” a prezentat mai mult momente la care mă așteptam, „Duetul nostru întunecat” a reușit să mă surprindă și să mă încânte cu o acțiune mult mai bună, personaje construite mai bine și scene mai credibile. E ca și cum între cele două volume, personajele au crescut, au realizat cine sunt și ce vor.

Pot spune că „Duetul nostru întunecat” este despre acceptarea de sine - nu că asta ar fi întotdeauna un lucru bun. ;)


Lectură plăcută!

luni, 12 martie 2018

„Tu” de Caroline Kepnes

Și în tot acest timp, eu trebuie să fiu precaut.

Mai auzisem eu păreri cum că această carte îți dă fiori, dar oricum nu am fost pregătită pentru impactul ce urma să-l aibă! Totul a fost construit în așa fel încât să pară extraordinar de credibil, iar treaba asta - chiar dacă e un plus - nu a făcut decât să mai adauge ceva fiori pe șira spinării.

Tot conținutul cărții este povestit din perspectiva lui Joe, un librar prietenos, pasionat de cărți și de lectură. Experiența de librar îi oferă șansa să judece oamenii în funcție de cărțile pe care aceștia le cumpără, considerând că lectura este importantă cât timp nu are ca obiect o carte lipsită de esență. Tot locul său de muncă face posibilă și întâlnirea lui cu Beck, o tânără ce pare să-și fi ales de pe rafturile librăriei cartea potrivită din punctul de vedere al lui Joe. 

Pare că povestea merge într-un sens oarecum bun, nu? Librar, pasionat de cărți și o tipă care citește. Ei bine, nu. Joe al nostru se dovedește a fi un sociopat. În urma cumpărăturii făcute, Beck trebuie să semneze o chitanță, iar această semnătură îi oferă lui Joe numele complet al tinerei, anume: Guinevere Beck. De aici până la a o căuta pe rețelele de socializare nu a mai fost decât un pas - căutarea sfârșindu-se cu un adevărat succes, în special pentru că Beck este tipul acela de persoană care își etalează întreaga viață pe internet. 

Așa cum probabil vă imaginați, Joe dezvoltă o obsesie pentru Beck și prin anumite întâmplări, deloc accidentale, ajunge să facă parte din viața ei și chiar să i-o controleze atunci când își dorește. Pozând în librarul de treabă care este mereu acolo la nevoie, sociopatul nostru o convinge pe Beck că el este bărbatul potrivit pentru ea, concomitent având grijă să scoată în evidență defectele tuturor oamenilor din anturajul tinerei și să o îndepărteze de ei pe cât posibil. 

A trecut ceva timp între finalizarea lecturii și scrierea recenziei, iar eu încă nu pot să trec peste două lucruri care mă sâcâie. Unul dintre ele este finalul - despre care nu o să menționez nimic (dar tare mult mă sâcâie!). Al doilea lucru este reprezentat de personaje. Toate sunt într-adevăr interesante și complexe, dar n-am putut să găsesc un personaj pozitiv. Sigur, Joe este personajul negativ, iar celelalte nu se compară cu el, deci pot fi considerate personaje pozitive (-ish), dar nu e chiar atât de simplu. Toate personajele din această carte au probleme mintale mai mari sau mai mici, dar au. Cu toate că ar fi de așteptat ca Beck să fie imaginea unei tinere sfioase, educate, cuminți etc. - nu este deloc așa. Într-o parte a acțiunii pare să fie fata bună influențată de anturajul rău, în altă parte pare că anturajul i se potrivește perfect. Ce m-a sâcâit? Pentru că toată povestea este spusă din perspectiva lui Joe, nu am ajuns să aflu motivele din spatele comportamentului sau alegerilor lui Beck. Mi-ar fi plăcut să cunosc personajul mai bine. Până la urmă tot ce aflăm despre oricare dintre personaje - excluzându-l pe Joe - sunt informații colectate de un personaj negativ, filtrate prin mintea lui bolnavă.

Cu toate astea, Caroline Kepnes a știut exact cum să-l facă pe Joe să se joace atât cu mintea lui Beck, cât și cu mintea cititorilor. Îmbrăcându-l în gesturi drăguțe și romantice, aproape că te face să uiți despre cine este vorba de fapt. Nu de puține ori mi s-a întâmplat să cred că omului chiar îi pasă de Beck și că are intenții bune într-un fel. Părerile de genul ăsta sunt întărite și de felul în care Joe explică dorința lui de a face lumea un loc mai bun, de a-i pedepsi pe cei răi, proști sau pur și simplu nefolositori societății, cei care nu își apreciază șansa la viață. Pe scurt, din punctul lui de vedere, tot ce face, face din iubire și cu cele mai bune intenții. 

Citisem o părere care spunea că cel mai probabil, dacă aceeași poveste era spusă din perspectiva lui Beck, putea cu ușurință să treacă drept roman de dragoste! Până la urmă, Joe e un librar prietenos, pasionat de cărți și de lectură! :)


miercuri, 28 februarie 2018

Teancul de citite - FEBRUARIE 2018


  1. Unul dintre noi minte de Karen M. McManus. Recenzia o găsiți aici.
  2. Lumina pe care am pierdut-o de Jill Santopolo. Recenzia o găsiți aici.
  3. Orașul oaselor de Cassandra Clare. Speram ca experiența pe care urma să o am cu această carte să fie asemănătoare cu cea oferită de seria „Tunele”, dar nu a fost cazul. Se pare că a fost o decizie înțeleaptă să nu cumpăr și celelalte volume apărute înainte să-l citesc pe primul. Dacă nu este deja evident, această carte nu a fost deloc pe placul meu. Parcă oricât aș fi încercat, nu puteam să scot nimic interesant din ce citeam. Acțiunea mi s-a părut plictisitoare în majoritatea timpului, iar personajele parcă nu aveau niciun fel de reacție, iar atunci când aveau, aceasta părea lipsită de naturalețe. Nu am fost atrasă nici de lumea construită de autoare, poate și pentru că informațiile despre aceasta au fost foarte puține - sau așa mi s-au părut mie. Acum nu știu dacă să încerc volumele trilogiei „Dispozitive infernale” - am auzit că ar fi mult mai bune - sau să renunț complet. Decizii, decizii...
  4. Ecuația fericirii: nu-ți dori nimic + fă orice = ai totul de Nail Pasricha. Nu pot să subliniez destul cât de mult recomand această carte! Sper să îi fac și o recenzie în curând (știm cu toții că mă bat promisiunile astea, dar eu tot le fac). Nail Pasricha ne demonstrează atât de simplu și pe înțelesul tuturor cât de importante sunt anumite lucruri precum: fericirea intrinsecă, scopul pe care-l avem în viață, perspectiva din care privim etc. Sigur o să vin cu recenzia, sunt mult prea multe de spus! :)
  5. Sindromul Othello de Dr. Kenneth C. Ruge, Barry Lenson. Această carte abordează un subiect mai rar întâlnit de mine prin cărțile de psihologie, cele dedicate vieții de cuplu sau pur și simplu prin cele care au ca scop dezvoltarea personală a cititorului lor. Acest subiect este gelozia. Conform autorilor, cel mai important factor în evitarea instalării geloziei, este comunicarea - alături de alte mici idei care împreună ar trebui să aducă liniștea și pacea. Pe lângă subiectul extrem de complex și de interesant de studiat, am apreciat foarte mult în cazul acestei cărți faptul că exemplele date veneau și din partea cuplurilor formate din persoane de același sex. Probabil ați observat și voi că acest tip de cuplu este sărit în majoritatea cărților de acest gen. Un alt mare plus - mare!!! - a fost reprezentat de existența ideii potrivit căreia oamenii nu sunt sclavii instinctelor rămase de la strămoși, cu alte cuvinte, cică suntem ființe raționale, capabile să ne controlăm comportamentul și să fim asumați atunci când luăm o decizie - cine s-ar fi gândit...