vineri, 28 septembrie 2018

„Obiecte ascuțite” de Gillian Flynn

Sunt aici, am zis atunci, iar cuvintele acelea mi s-au părut uluitor de reconfortante. Când intru în panică, le rostesc cu voce tare, doar pentru mine. „Sunt aici.” De obicei, nu simt că aș fi. Simt că ar putea să mă bată o boare caldă de vânt și să dispar pentru totdeauna, fără să mai rămână din mine nicio așchiuță. În unele zile, gândul ăsta mi se pare liniștitor; în altele, îmi dă fiori.

Așa cum probabil mulți dintre voi știu deja, de curând (-ish), a avut loc premiera serialului Sharp Objects, serial a cărei acțiune este bazată pe romanul lui Gillian Flynn. În consecință, cum ar face majoritatea iubitorilor de carte, nu se putea să vizionez serialul fără să citesc cartea înainte (cu toate că uneori m-am trezit că procesul acesta merge bine și inversat). Cartea a fost citită, dar la serial încă nu am ajuns ca să pot face o comparație între cele două, cu toate că, din auzite, cartea ar fi mai bună în ceea ce privește felul în care este prezentat finalul. 

La un moment dat, acum câțiva ani, „Obiecte ascuțite” era o carte foarte întâlnită în mediul online, foarte populară și recomandată de mai toată lumea. În perioada respectivă eu eram mai interesată de alt roman al autoarei pe care îmi propusesem să-l citesc înainte de orice altă carte scrisă de ea, așa că nu am dat mare atenție romanului de față. Am continuat să nu dau mare atenție detaliilor nici când m-am decis într-un final să-l citesc și am pornit la lectură fără să am idee cu ce poveste o să mă întâlnesc. Pe scurt, în mintea mea eram pe cale să citesc un roman polițist și cam atât. Încă nu sunt sigură că treaba asta s-a întâmplat. 

Acțiunea cărții este prezentată din perspectiva jurnalistei Camille Preaker care, pe neașteptate, este trimisă în orașul ei natal cu scopul de a scrie un articol despre o crimă petrecută în zona respectivă. Reținerea și dorința de abandonare a planului sunt destul de clare încă de la început, cu toate că cititorul nu primește informații cu privire la de ce este întoarcerea acasă un lucru atât de puțin dorit, chiar înfricoșător. Crima despre care este vorba a avut loc în urmă cu un an, în august, victima fiind o fetiță găsită strangulată. Întoarcerea atenției către acest caz după o perioadă destul de lungă de timp este provocată de dispariția recentă a unei alte fetițe și de presupunerea conform căreia ar fi vorba despre un criminal în serie. 

Nu cred că a știut măcar ce fel de mâncare preferată aveam și cu siguranță că n-am dat buzna în camera ei, în picioarele goale, la ore mici ale dimineții, înlăcrimată pentru că am avut coșmaruri. Întotdeauna mă apucă tristețea când mă gândesc la fetița care am fost, fiindcă niciodată nu mi-a trecut prin cap că mama ar putea să mă aline. Niciodată nu mi-a spus că mă iubește și n-am presupus că așa ar sta lucrurile. Avea grijă de mine. Mă administra. Odată mi-a cumpărat loțiune cu vitamina E. 


Cunoscând-o mai bine pe Camille aflăm că a avut două surori, dar că numai una mai este în viață și că ambele fete par să aibă o relație complicată cu mama lor. În același timp, Camille, pe lângă prezentarea informațiilor despre crimă, cercetarea acesteia și propria familie, lasă gradat să se înțeleagă că în ceea ce o privește, există anumite probleme psihice care i-au marcat trecutul și peste care nu poate să treacă nici în prezent. 

Din punctul meu de vedere, „Obiecte ascuțite” este un roman interesant, își face cititorul curios, dar nu pot spune că m-am alăturat grupului care consideră această carte ca fiind foarte bună. M-am trezit la finalul cărții cu impresia că știu niște informații prețioase, dar că nu știu destule. Un fel de „aaa, am înțeles, dar sigur nu voiai să îmi mai spui ceva?”. Pe lângă asta, nu prea am reușit să empatizez cu niciun personaj, toate apărând în fața mea ca niște figuri tulburate și antipatice. Cu toate astea, felul în care este construită povestea în jurul dorinței de control și a felului în care aceasta te poate face să o iei razna, merită lectura. 

Nu-i zâmbetul cea mai bună armă a unei fete?

Lectură plăcută!

vineri, 31 august 2018

„Ghici ce-i în cutie” de M. J. Arlidge

...nu avea să se împace niciodată cu ideea că mentorul ei, stânca ei, fusese doar un om de paie, de fapt.

Încă o carte de pus pe lista celor pe care am tot amânat să le citesc din motive inexistente. E drept că în ultimul timp am trăit cu impresia că trebuie să aștept toamna și atmosfera pe care aceasta o aduce pentru a mă putea bucura complet de un roman polițist, dar M. J. Arlidge mi-a demonstrat că „Ghici ce-i în cutie” se poate citi și într-o zi de vară și că are capacitatea să-ți aduce atmosfera aceea spooky indiferent de starea vremii sau locul în care te afli. 

Cu greu îmi vine să cred, dar am citit primul volum al seriei, „Ghici cine moare primul”, în 2015 - lucru care mă uimește pentru că în mintea mea trecuse maxim un an de atunci. Cu toate astea, aveam impresia că ar fi nevoie să-l recitesc ca să fiu din nou la curent cu tot ce s-a întâmplat și să înțeleg exact ce urmează și de ce. Pe scurt, nu a fost nevoie - și nu știu dacă asta e pentru că am găsit toate informațiile importante reamintite în al doilea volum sau pentru că odată începută lectura nu am mai avut cum să las cartea ca să citesc altceva. Ținând cont că „Ghici ce-i în cutie” are 120 de capitole dintre care majoritatea sunt micuțe (3-4 pagini), treaba cu „încă un capitol și gata” nu funcționează deloc. De ce să „gata” când următorul capitol are doar 3 pagini pe care pot să le citesc?! Și așa am ajuns la finalul cărții mai rapid decât mi-aș fi dorit. 

Uitându-se în jur, vedea niște femei pasive și inerte, cărora le lipsea încrederea sau curajul de a face ceva pentru sine. Dacă nu cumva vreuna dintre ele era o actriță formidabilă, nu se afla aici nimeni care să aibă îndrăzneala, determinarea și tupeul de a declanșa acest șir de crime oribile.

Criminalul cu care are de-a face inspectoarea Helen Grace, de această dată, pare să fie un Jack Spintecătorul puțin diferit. Toate victimele acestuia sunt bărbați însurați, iar pe lângă această caracteristică pe care o au în comun, toți pot fi acuzați și de trăirea unei vieți duble. După ce victima este ucisă și torturată, criminalul își continuă dovedirea cruzimii și printr-un cadou oferit familiei bărbatului tocmai omorât. Cadoul, așa cum probabil ați ghicit, vine într-o cutie de carton cu fața superioară împodobită cu o etichetă pe care se află numele și adresa celor la care trebuie să ajungă, iar în interior o inimă proaspăt scoasă din piept.

Pe lângă crime și rezolvarea lor, cititorul mai primește informații și din viața personală a lui Helen, în special informații legate de consecințele alegerilor pe care le-a făcut în primul volum al seriei. Stresată de capacitatea ucigașului de a lovi după bunul plac, fără să lase vreo urmă, dar și a capacității acestuia de a nu simți nici măcar un strop de compasiune pentru victime, Helen îmbină complicatele piste pe care trebuie să le urmeze cu și mai complicatele adevăruri despre sine pe care trebuie să le înfrunte. 

Personal, mi-a plăcut mult felul în care a fost construit criminalul întâlnit în această carte. Aparent prostuț și neglijent, acesta se dovedește a fi foarte bine ascuns după o mască. Ulterior descoperirii mai multor indicii, poliția trebuie să recunoască faptul că se află în fața unui criminal educat și sofisticat, posesor al unui vocabular bogat, specialist în computere și manipulare a rețelelor de socializare și cu o minte extraordinar de ordonată, capabilă să planifice și să execute crime cu riscuri minime pentru propria persoană. 

Dacă hulea, o obliga să mănânce excremente. Dacă fura, îi umplea gura cu monede și o silea să le înghită. Când umbla cu băieți... o lovea între picioare, să fie sigur că nu mai face niciodată așa ceva...

„Ghici ce-i în cutie” este un roman polițist plin de scene șocante prin cruzimea pe care o descriu, dar incredibil de captivant și imposibil de lăsat din mâini odată începută lectura - eu știu. Profunzimea cu care autoarea țese întâmplările transformă acest roman într-unul complex și umplut cu elemente ce sporesc din ce în ce mai mult curiozitatea cititorului. 

Lectură plăcută!

miercuri, 29 august 2018

„Violența în școală: ajută-ți copilul să-i facă față” de Catherine DePino

Într-un timp, mă trezeam din ce în ce mai des în mijlocul unor discuții despre cât sunt de violenți unii copiii și cum ar trebui să reacționeze cei care le sunt victime. Cu toate că nu citisem cine știe câte materiale în acest sens, mereu îmi apăram principiul conform căruia să răspunzi violenței cu violență, nu duce la nimic bun. Dezbaterile acestui subiect m-au dus în situația în care, aflându-mă la bibliotecă și cumva mânată de dorința de a afla dacă mă apropii sau nu de niște idei cât de cât corecte legate de felul în care ar trebui să îți înveți copilul să reacționeze în fața unui coleg mai violent, am sărit imediat pe cartea lui Catherine DePino.

Unul dintre cei mai importanți factori, din punctul de vedere al autoarei, este reprezentat de felul în care părinții colaborează cu profesorii, directorul, psihologul și gardianul școlii. De la explicațiile oferite acasă copilului, la situațiile în care părintele poate merge la școală pentru a vorbi direct cu un cadru didactic, toate acestea îi formează copilului o listă cu alegerile pe care le poate face în caz că se află într-un conflict cu alt coleg sau alți colegi. Cu toate că poate părea simplu, mai există și varianta în care copilul nu dorește să povestească situațiile conflictuale de la școală, fie din cazul rușinii, fie din frica de a nu le accentua. Aici apare încrederea pe care copilul ar trebui să o aibă în părinți și profesori, încredere ce trebuie clădită de aceștia din urmă. Situațiile în care copilul merge să ceară ajutorul unui adult, iar răspunsul primit este un ridicat din umeri sau o părere de rău că nu se poate face nimic, vor duce în timp la credința conform căreia, odată atacat, copilul este pe cont propriu și nu are pe ajutorul cui să se bazeze, iar din acest punct, deciziile luate de acesta pot să ducă la situații din ce în ce mai complicate. 

Orice problemă de acest gen poate fi rezolvată dacă vă străduiți să comunicați cu copilul dumneavoastră. Gândiți-vă cum să îi serviți sfaturi bune copilului dumneavoastră în doze mici. Este important să îl ascultați când să spune ce are pe suflet, să vă abțineți să vorbiți prea mult și să nu vă impacientați dacă urmează o perioadă de tăcere, în care copilul își formulează gândurile și întrebările.

O idee care mie mi s-a părut foarte bună și la care nu mă gândisem până să o întâlnesc în această carte este jocul pe roluri. Mai exact, în timp ce părintele îi vorbește copilului despre situațiile cu care s-ar putea întâlni - fie că este ignorat, exclus, jignit, amenințat sau lovit - îi poate arăta sub forma unui joc și felul în care ar putea să reacționeze. De preferat ar fi ca alegerea unei reacții să fie lăsată în primă fază deciziei copilului, iar apoi, în caz că este nevoie, părintele poate să explice mai pe larg de ce este o decizie ce-l poate ajuta sau nu. În același timp, părintele poate să povestească unele dintre situațiile prin care a trecut el cu anumiți colegi mai dificili, acest lucru putând să-i dea copilului curajul de a se deschide legat de ce se întâmplă la școală. 

Recunoscând că personalul școlii nu poate să stea efectiv cu ochii pe fiecare copil în parte, Catherine DePino consideră că prudența este răspunsul evitării situațiilor violente ce pot apărea din diverse motive. De la alegerea anturajului, la alegerea drumului pe care să meargă acasă, a felului în care vorbește sau a posturii pe care o adoptă, toate sunt mici alegeri care fac mari diferențe în probabilitatea de a te întâlni cu un coleg violent, de a termina conflictul sau de a-l continua. În același scop, copilul trebuie să știe unde se află gardianul școlii și să poată identifica un polițist după uniformă - lucru care o să-l ajute atunci când este expus unui comportament agresiv, iar în jurul său nu se află alt adult la care să poată apela.

Există cazuri în care adultul de la care copilul cere ajutor, cu toate că are intenții bune, să nu ofere ajutorul în cel mai constructiv mod. Este întotdeauna important să comunicăm și să fim atenți atunci când copilul ne povestește o situație mai delicată prin care trece, tocmai pentru a evita să oferim variante de rezolvare care ar înrăutăți situația. În acest sens, este recomandat să găsim cât mai multe soluții pe care să le explicăm și să le discutăm împreună cu copilul pentru a afla care consideră el că l-ar ajuta mai mult și s-ar potrivi mai bine în situația lui. 

Această carte încurajează educarea copilului într-un mod care să-i dezvolte capacitatea de a-i citi pe cei din jur. Cu toate că accentul este pus pe felul în care persoanele violente pot fi evitate, ignorate sau abordate de către un adult, este prezentă și ideea conform căreia, în acest proces, poate să intre și etapa în care copilul să înțeleagă perspectiva colegului agresiv, etapă care-l poate ajuta să recunoască pe viitor persoanele violente și să știe cum ar fi cel mai bine să se comporte în jurul lor, dar și să-și cunoască propriile limite și pe cele ale persoanei cu care intră în conflict. 

marți, 28 august 2018

„Antidepresiv” de Ioana Duda

Cu siguranță există printre voi cititori care-și consideră cărțile prieteni dragi. Ei bine, așa pot cel mai bine să mă refer la această carte! E drept că a trecut ceva timp între momentul în care am terminat-o și cel în care scriu despre ea, dar îmi amintesc cu mare claritate cât de dragă mi-a fost, cu câtă ușurință am parcurs-o și cât de plăcut a fost să găsesc situații în care mă pot regăsi. Nu am mai citit alte cărți scrise de Ioana Duda și nu mă pot pronunța în general, dar „Antidepresiv” este o carte atât de umană și de frumos construită încât nu mă pot gândi la o persoană care să nu se bucure de lectura ei. Frumoasa construcție despre care vorbeam este alcătuită din întâmplări, gânduri sau idei pe care mulți le avem și mulți ne petrecem timpul interpretându-le, căutându-le sensul și autorul. 

Am scris cu perversități. Am scris cu furie. Am scris cu blândețe. Am scris cu alcool în sânge și plămânii plini de fum de țigară. Am scris intoxicată de depresie și pastile. Am scris bucuroasă. Am scris când nu mai aveam nicio speranță. Am scris despre dumnezeu, niciodată cu credință. Am scris când eram îndrăgostită sau când doar credeam că sunt. (...)
Și, la un moment dat, m-am oprit. Era prea mult. Doar gândul de a deschide word-ul îmi provoca greață. Și frică. Și mă gândeam că iar o să mă rănească unii și alții. Mai bine nu le mai spun nimic. Devenise o povară.

Ioana Duda ne spune povești amuzante sau incredibil de triste, întâmplări care încurajează acceptarea vulnerabilității umane, povești cu multă iubire, povești despre autodistrugere, povești cu și despre oameni în mai toate formele lor. Unele mai profunde, altele cu scop pur umoristic, capitolele acestei cărți se termină, din păcate, mult prea rapid. Partea bună e că nu te oprește nimeni să le recitești pe cele care ți-au plăcut cel mai mult - așa cum am făcut și eu la finalul lecturii.

Îmi amintesc de un capitol în care autoarea descria obiceiurile pe care le pune în practică atunci când dorește să își facă ziua mai bună și la fel de bine îmi amintesc ce stare de confort psihic mi-a dat lectura acelor rânduri. Era vorba de lucruri mărunte (am căutat capitolul respectiv ca să fiu mai exactă) cum ar fi un somn bun, o masă caldă, schimbarea lenjeriei de pe pat, o plimbare sau stat degeaba în pijamale, alergare etc. Nu de puține ori mi s-a întâmplat să mă simt de parcă citesc un mail primit de la o prietenă apropiată care îmi povestește ce a mai făcut sau ce a mai aflat despre oamenii din jurul ei.

Așa cum am mai menționat, cititorul se va întâlni și cu povești foarte triste, greu de digerat, în primul rând din cauza gradului ridicat de realitate pe care îl descriu, dar și al mesajului subtil, la fel de real, pe care-l transmit. Unul dintre aceste mesaje este că lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi și că oamenii cu viața aparent perfectă pot să aibă de fapt un șir luuung de probleme, unele fiind dintre cele mai grave - pentru că și o femeie frumoasă, minunată, tonifiată, irezistibilă, poate să fie pe moarte.

Judecăm ușor, iertăm greu și iubim tot mai puțin.
Nu. Nu suntem singuri. Ne-am însingurat.

„Antidepresiv” face într-o oarecare măsură de promite titlul - cel puțin în cazul meu așa s-a întâmplat. Dacă antidepresivele ar avea efectul acestei cărți, cred că ar fi mai recomandabile. În puține cuvinte, cartea Ioanei Duda îți explică faptul că nu ești singur, că lucruri bune se întâmplă, că lucruri rele se întâmplă, că oamenii sunt veseli, că oamenii sunt triști, că unii se iubesc, că altora le e teamă și că toate astea fac parte din viață - chiar și din viața celor care par neatinși de probleme. 

Lectură plăcută! :)

marți, 31 iulie 2018

„Nopți albe. Jurnal de călătorie în Egipt” de Oana Păun

Orașul e făcut din două părți. Și fiecare din părți e formată din ore: orele în care te încrunți și orele în care zâmbești. Acum suntem în orele de zâmbit, care încep când apune soarele. Când soarele se hotărăște să nu ne mai chinuie cu căldura lui, totul devine suportabil. Pe măsură ce orele de zâmbit înaintează, se înserează și, la un moment dat, ne culcăm. Așa se face că ne culcăm zâmbind și, din inerție, înainte de a redescoperi canicula, praful, claxoanele, vârtejul nebun al orașului nebun, ne trezim tot zâmbind.

Nopți albe. Jurnal de călătorie în Egipt” este povestea unei tinere absolvente a secției de arabă de la Universitatea din București. Oana, dornică să descopere Egiptul, aplică în anul universitar 2000-2001 pentru o bursă de studiu în Cairo, bursă de care urmează să se bucure timp de nouă luni alături de alte câteva studente de la diferite specializări.

Dincolo de atât de multele diferențe dintre noi, nu suntem decât niște fete plecate într-o mare călătorie și asta ne apropie mai mult decât ne depărtează orice deosebire.

Și încă ce călătorie! 
Așa cum probabil mulți dintre voi știți, studierea unei limbi străine sau a unei culturi diferite, cel mai bine se face în locul de care aparțin acestea. Cu toate astea, acest tip de scenariu este de cele mai multe ori imposibil sau foarte greu de realizat, așa că studiul se face în instituțiile de învățământ sau pe cont propriu, ca apoi, ajuns în țara a cărei limbă ai studiat-o, să realizezi că ce știi tu este doar o mică parte din complexitatea țării respective și că ușurința cu care îi înțelegeai pe cei care vorbeau limba străină rar și clar, nu se mai aplică. Prin astfel de momente trece și Oana. Cu toate că a studiat araba, știe bine teoria și o folosește încrezătoare în România, odată ajunsă în Egipt parcă are loc și o schimbare în toate cunoștințele pe care tânăra le deține. Localnicii vorbesc în ritmul lor, cu mult diferit de cel cu care era ea obișnuită, iar obiceiurile și regulile de care trebuie să țină cont sunt de cele mai multe ori informații noi pe care le află abia după lungi momente de confuzie.  

Cât de diferit pot vorbi oamenii aceeași limbă!

Mi-a plăcut mult de tot felul în care Oana Păun a povestit experiența ei încărcată de curiozitățile localnicilor și ale tinerelor, zilele dedicate descoperirii orașului în care au fost cazate și nu în ultimul rând, felul în care a evoluat prietenia ei cu celelalte studente. Cu toate că nu a existat o chimie încă de la început, fetele au reușit să-și acorde timpul necesar pentru a se cunoaște mai bine, ca în timp să se poată bucura împreună de aventurile ce urmau să vină. 

În același timp, în perioada petrecută în Egipt, fetele învață să fie atente la propunerile celor cu care au ocazia să se întâlnească, de la vânzători până la studenți sau adulți care par foarte bine intenționați, până când propunerile lor sunt disecate cu un mai mare simț al răspunderii. Cu ajutorul internetului și al diferitelor aplicații ce oferă informații despre locurile vizitate, tinerele încep să se integreze și să recunoască mai rapid oamenii în care pot avea încredere. 

Afară, într-adevăr, dincolo de tulpinile groase ale bananierilor, care împreună formează coloanele unui palat fără ferestre, zeul-soare ne așteaptă zâmbind atotștiutor.

Jurnalul de călătorie al Oanei Păun este o lectură plăcută și interesantă în același timp. Recomandată poate cu precădere studenților secției de arabă, pentru că ei se pot regăsi cel mai ușor în rândurile acestei cărți, sunt convinsă că oricine se poate bucura de călătoria în Egipt văzută prin ochii unor tinere entuziasmate și curioase. Piramide, umor, prietenie, studiu, cumpărături, schimbări, mâncare delicioasă, muzică deosebită și mulți alți factori, alcătuiesc o experiență ce-l face pe cititorul să viseze neîncetat la o excursie în frumoasa țară arabă.