sâmbătă, 17 februarie 2018

„Unul dintre noi minte” de Karen M. McManus

Așa a fost toată viața mea. Oamenii mă văd și imediat își fac o părere bună despre mine. Odată ce ajung să mă cunoască, mă plac și mai mult.
Dacă vreodată se va afla că i-am făcut ceva lui Simon, mulți oameni mă vor urî. Dar vor exista și oameni care îmi vor găsi scuze, vor spune că poate e o poveste mai adâncă în legătură cu mine, nu doar că am fost acuzat că am luat steroizi.
Și chestia e că ar avea dreptate.

Cu siguranță „Unul dintre noi minte” nu a fost ce mă așteptam să fie - în sensul bun! Am mai citit cărți a căror acțiune implica un număr de adolescenți și o crimă sau un număr de adolescenți și un element dramatic care să le dea lumea peste cap și cam toate mi-au dat impresia că se punea prea mult accent pe partea de adolescenți și prea puțin pe elementul dramatic. Din fericire, cartea de față nu a fost una dintre acestea și m-am bucurat să văd că autoarea a reușit să pună în evidență foarte bine și partea de young adult și partea de mystery și thriller.

Personajele principale ale acestei cărți sunt Addy, fata populară, Nate, delicventul, Bronwyn, tocilara și Cooper, sportivul. Întâmplarea face ca toți patru să fie chemați la detenție, alături de Simon. Acesta din urmă este cel care se ocupă de site-ul Despre Asta, site pe care apar toate bârfele din Liceul Bayview, fapt ce nu-i oferă un număr mare de prieteni, majoritatea bârfelor publicate de el fiind genul acela care te fac să schimbi liceul sau măcar să nu mai ieși o bună perioadă din casă. Un alt detaliu despre viața lui Simon ar fi că este alergic la alune și se pare că această alergie nu este un secret. 

Ajunși la detenție, liniștea le este perturbată de un accident ce se petrece în parcarea liceului și care le captează atenția celor cinci, dar alarma pare să fie un falsă, așa că fiecare își continuă activitatea începută până când Simon își dă ochii peste cap și cade pe podea. Fiind clar efectul unei reacții alergice, cei patru tineri, alături de profesorul supraveghetor, încearcă să-l ajute. Din păcate, parcă totul a fost aranjat în așa fel încât ajutorul să ajungă mult prea târziu la Simon, lucru ce duce la moartea acestuia. 

...cinci străini ajung în clasa de detenție a școlii, iar numai patru ies de acolo în viață.

Așa cum probabil vă așteptați, moartea lui Simon este un eveniment lipsit de claritate, fiind greu de stabilit dacă totul a fost doar un simplu accident sau dacă este vorba de o crimă. Ținând cont de postările pe care le publica pe Despre Asta, nu este greu de crezut că una dintre persoanele vizate de aceste postări și-a dorit să se răzbune, cu atât mai mult cu cât Cooper, Addy, Nate și Bronwyn se întâmplă să aibă niște secrete ce urmau să ajungă publicate în viitorul apropiat, pe site-ul lui Simon (pentru că nu „doar unul dintre noi minte”, if you know what I mean). 

Vă las pe voi să descoperiți cum se mai desfășoară acțiunea în continuare, dar țin să menționez că am fost plăcut surprinsă de felul în care au evoluat personajele. Karen M. McManus a reușit să construiască patru personaje care au atât puncte tari, cât și puncte slabe, personaje care par că se completează reciproc atunci când elimină bariera care-i obligă să se respingă și personaje care par incredibil de umane. Toate acestea fac ușor de realizat legătura dintre cititor și adolescenți, empatia fiind nelipsită. Felul în care cercetările făcute asupra morții lui Simon îi unește este foarte bine capturat de autoare, fără să pară ceva forțat și fără sens. Fiecare personaj face pași mărunți pe drumul său spre acceptarea greșelilor făcute și totul pare firesc atunci când drumurile se unesc sau măcar se apropie suficient încât cei care le parcurg să știe că nu sunt siguri în călătoria lor. 

Sufocați de nenumărate acuze, Addy, Nate, Cooper și Bronwyn încearcă să participe la rezolvarea misterului legat de moartea lui Simon, dar această intenție devine greu de dus la bun sfârșit atunci când Simon este cel care reușește să le distrugă viețile chiar mort fiind. Devine și mai dificil în momentele în care toate dovezile par să-l indice pe unul dintre ei drept criminalul pe care-l caută toată lumea. 

Lectură plăcută! :)

miercuri, 31 ianuarie 2018

Teancul de citite - IANUARIE 2018


  1. Vânătoarea (Ultimul avanpost, vol II) de Lavinia Călina. Dacă vreți să aflați părerea mea despre primul volum al seriei, o găsiți aici. Cert este că al doilea volum nu m-a dezamăgit în niciun fel, nu a fost din categoria acelor continuări care îți micșorează entuziasmul lăsat de primul volum - sigur știți ce vreau să spun. 
  2. Renașterea (Ultimul avanpost, vol III) de Lavinia Călina. Același lucru pot să îl spun și despre „Renașterea”. Mi-a fost puțin teamă să citesc aceste două cărți una după cealaltă, gândindu-mă că e posibil să mă plictisesc și să renunț pe parcurs, dar nici nu s-a pus problema de așa ceva. A devenit „Ultimul avanpost” una dintre seriile mele preferate? A devenit. Nici nu îmi mai fac griji legate de următorul volum... deja știu că o să-mi placă la fel de mult și nu-l voi putea lăsa din mâini.
  3. Paranoia, boala secolului al XXI-lea de Daniel Freeman și Jason Freeman. Ei bine, această care a avut într-adevăr informații interesante pe care mă bucur că le cunosc acum, dar la un moment dat am avut impresia că anumite idei se tot repetă pentru a umble paginile. Nu sunt atât de multe pagini încât această impresie că fie simțită într-un mod foarte deranjant, dar eu tot o menționez. Mi-au plăcut mult exemplele date de cei doi autori în legătură cu factorii care pot provoca apariția sau acutizarea paranoiei, unele fiind chiar tipul acela de exemple care par simplu de ghicit, dar la care nu te-ai fi gândit până să îți spună cineva de ele. Plănuiesc să scriu și o recenzie în luna care urmează. :)
  4. Cum citesc bărbații cărțile femeilor volum coordonat de Lia Faur și Șerban Axinte. Recenzia o găsiți aici

luni, 29 ianuarie 2018

„Cum citesc bărbații cărțile femeilor” volum coordonat de Lia Faur și Șerban Axinte


Și, din muză, purtătoarea de sâni devine nici mai mult, nici mai puțin decât creatoare.

Cum citesc bărbații cărțile femeilor” este o carte ce încearcă să disece un subiect care poate părea fără importanță, o problemă deja rezolvată în timpurile noastre, dar care se dovedește a fi încă o mare bubă în sectorul literaturii. Cu alte cuvinte, coordonatorii acestui volum, prezintă părerile infectate de clișee sau lipsite de acestea, ale mai multor scriitori și critici literari, printre care: Dan C. Mihăilescu, Doina Ruști, Dana Pîrvan, Adrian Cioroianu, Bogdan Crețu, Felix Nicolau etc. Ca să fie o informație încă de la început cunoscută, volumul a apărut în anul 2017 - asta în caz că pe parcursul lecturii, la fel ca mine, veți avea impresia că părerile anumitor persoane sunt venite din alte timpuri. 

Așa cum probabil este de așteptat, părerile sunt împărțite (încă), iar unii scriitori continuă să considere că femeile au rolul predestinat de muze, în niciun caz de creatoare. Așa cum am întâlnit într-un eseu aparținând acestei cărți, femeile au o imaginație limitată sau, ca să-l citez pe G. Ibrăileanu: „Și poate că nici nu este posibil unei femei să se ridice până la gradul suprem la creației literare. Stăpânirea atotputernică a realității, acel fiat dumnezeiesc al creatorului genial poate că întrece forțele unei femei.” sau pe G. Călinescu: „Rostul femeii române în viață și în artă e de a interesa pe bărbat, a-l ridica la o concepție înaltă despre valoarea femeii, a-i da noțiunea unei arte erotice.” Așa cum ne anunță Bogdan Crețu, cel care l-a citat pe Călinescu în eseul său, acesta din urmă, prin părerile sale misogine, va reuși să stârnească nervozitatea unor cititoare - chiar așa.

Ca să nu se înțeleagă că scriitorii care consideră femeia incompatibilă cu arta literaturii sunt doar cei care umblau printre noi acum zeci de ani, vă voi povesti despre „preferatul” meu, Dan C. Mihăilescu și părerea sa. Acesta ne povestește cum prima dată când s-a lovit de aversiunea femininului a fost în momentul în care a folosit formula „lirism feminin”. De la această întâmplare, Dan C. Mihăilescu, începe să explice cum diferențele de gen își lasă totuși amprenta asupra scrierii unei persoane, iar din acest punct ajunge la concluzia că nu e nimic rău în legătură cu „lirismul feminin”. Evident, pe tot parcursul acestei explicații, nu întâlnim nici măcar o dată „lirism masculin”, dacă tot genul își lasă amprenta asupra unei opere literare. Apoi, cireașa de pe tort: „Pe scurt, toate ororile și umilințele care - în confesiunile bărbaților - sunt (sau par a fi) în firea lucrurilor devin mult mai chinuitoare (în fapt, ca și la lectură) în sfera confesivă a femininului, fie de-ar fi să ne gândim numai la menstruație, graviditate și viol.” - asta pentru că menstruația, graviditatea și violul se compară și aparent sunt în firea lucrurilor toate trei. :)

Legat de ultimul citat menționat și de cum confesiunile femeilor sunt sau par mai chinuitoare, nu e de fapt vorba de perspectivă? Doris Mironescu amintește faptul că da, există o literatură care descrie existența din perspectiva femeii, așa cum există o literatură care descrie existența din perspectiva copilului, bătrânului, tânărului, imigratului, minoritarului, autohtonului etc. și toate astea pentru că literatura permite nenumărate compartimentări. Mergând în aceeași direcție, literatura permite bărbaților să vorbească despre experiența maternității, așa cum scriitoarele își pot trimite fără probleme eroii la război.

Femeile pot scrie „feminin”, ca Proust și Herta Müller, sau „masculin”, ca Hortensia Papadat-Bengescu și Flaubert. Esențial este altceva: că femeile nu trebuie să scrie „ca bărbații” pentru a putea fi validate critic și că temele feminității sunt fascinante pentru orice cititor de bună credință, fiind accesibile oricui. 
(...)
Dacă critica literară va înceta să mai fie un club de bărbați solidificat prin refrene misogine consacrate de tradiție, câștigul va fi al literaturii, în cele din urmă.

Cum citesc bărbații cărțile femeilor? Fiecare în felul său. De ce? Pentru că generalizarea - de care am mai vorbit și în alte recenzii și în toate era un personaj negativ - nu aduce nimic bun nici în acest caz. Alina Purcaru îi da ca exemple pe Julian Barnes și Mark Twain. În timp ce Julian Barnes scria hipnotizat despre Penelope Fitzgerald, Mark Twain o ura pe Jane Austen. Cu alte cuvinte, nu pare să fie mai reală informația conform căreia există literatură bună și literatură proastă, această catalogare fiind făcută într-un mod subiectiv de fiecare cititor? Eu mărturisesc că mă aflu în aceeași postură că Adrian Cioroianu: nu pot să recunosc dacă o anumită pagină de literatură este scrisă de o femeie sau de un bărbat. Acesta mai adaugă și faptul că lui i se pare mult mai importantă calitatea scriiturii decât fișa de buletin a autorului.

Aș vrea să îmi explice cineva cum și din ce își dă seama că Agatha Christie era o femeie (presupunând că este pus în fața aceleiași probe a lecturii fără etichetă).

Am fost plăcut surprinsă de repetiția acestei credințe, că literatura este bună sau proastă, în majoritatea părerilor expuse în „Cum citesc bărbații cărțile femeilor”. Chiar și așa, mi se pare important de conștientizat că mai există scriitoare care își publică operele sub nume masculine, tocmai pentru a evita respingerea din partea unui anumit public, așa cum a fost și cazul celebrei scriitoare J.K. Rowling. 

Lectură plăcută!

Recenzie sponsorizată de librăria onlineLibris. Pentru o excursie printr-o gamă variată de cărți, alături de ultimele noutăți și oferte atrăgătoare, intrați pe site-ul lor unde veți găsi și mii de cărți în limba engleză
Cartea acestei luni o puteți găsi în categoria ȘTIINȚE UMANISTE.