joi, 6 decembrie 2018

Tăcere.

- E interesant. Dacă mai tragi câteva linii pe post de raze, se face Soare.
- Și dacă nu e Soare? Îți dai seama dacă toate ar avea o rezolvare de tipul ăsta? Ceva nu e ok? Tragi câteva linii și se face Soare.
- Gândul mă duce deja la altfel de linii.
- Sunt sigură că liniile la care te gândești tu nu aduc lumină.

luni, 3 decembrie 2018

cât o pauză publicitară

Îmi amintesc cabinetul. Pereții albi, mobilier albastru, scaune maro. Culori care nu-mi spuneau nimic. Îmi amintesc și de tine, trist și îngândurat, așezat pe jos, cu genunchii la piept, îmbrățișați strâns. Nu mai știu cine sau când a început să-ți vorbească, dar îmi amintesc că era un zgomot pe fundal care mă neliniștea. Pe lângă acesta, fiecare mișcare sau fiecare jumătate de mișcare pe care doream să o duc până la final, era însoțită de un fâșâit. Până la urmă am renunțat. Cu cât mă gândeam mai mult la motive pentru care să mă ridic, cu atât găseam mai puține. Țin minte că mi se părea amuzant tonul vocii cu care încercai să te explici. Și mai țin minte că nu înțelegeam de ce credeai că detaliile ar avea o importanță așa mare tocmai atunci. Cu toate acestea, parcă îmi doream să particip la discuție, dar deja mă simțeam prea confortabil ca să mai fac asta. Apoi m-a speriat gândul ăsta. Cum adică mă simțeam confortabil?

Într-un moment cineva a început să plângă și la scurt timp, într-un alt moment, mi-am dat seama că eu eram. Cică plângeam pentru că era o combinație nefericită de culori, maroul și albastrul nu merg împreună. Nu păreai să mă crezi și tot insistai să plecăm, dar eu stăteam bine și singura problemă erau culorile. Apoi am clipit de câteva ori și eram deja în prag, iar tu închideai ușa în spatele nostru. Atunci am văzut câți oameni așteptau la coadă și eram curioasă câți au venit să se plângă de culori. Știam că se uitau ciudat, până la urmă, ce căutăm noi acolo? Eram prea mici. Oricum, eu eram liniștită. Oricât ne judecau, măcar nu eram îmbrăcați în albastru și maro.

M-am uitat la tine și erai tot trist și îngândurat. Parcă doreai să-ți reiei locul de mai devreme. Parcă acolo eram în siguranță și apoi cineva ne-a aruncat într-o prăpastie cu realitate.

luni, 26 noiembrie 2018

„Fiicele tatălui, fiii mamei” de Verena Kast - CITATE


„Cel mai târziu în adolescență (pubertate și postpubertate până la vârsta de douăzeci de ani) idealizarea figurii parentale ar trebui să înceteze. Căci idealizarea poziției părinților înseamnă întotdeauna implicit o devalorizare a poziției copilului.”

„În confruntarea cu părinții, aceștia arată și imaginea pe care ei o au despre sine și pe care tinerii uneori încă nu au cunoscut-o. În confruntarea cu imaginea de sine a tatălui sau a mamei, tinerii își descoperă propria imagine de sine. Împrejurările în care copiii descoperă partea de viață netrăită a părinților și, de regulă, o ridică pe aceasta la rangul unei valori pe care ei, tinerii, vor s-o trăiască acum, recuperând-o. Ceea ce trezește uneori invidia părinților, anume faptul că tinerii trăiesc lucrurile pe care ei și le-au refuzat. Netrăitul, care ar fi trebuit de fapt trăit, umbra, are aici o deosebită însemnătate.”

„Psihanaliza trece drept o știință patriarhală într-o lume patriarhală. În discuțiile teoretice din psihanaliză femeia are - dacă în genere are - o poziție marginală. Dar și în cultura noastră femeii îi este încă greu ca din pozițiile limitate ce i-au fost dintotdeauna repartizate să cucerească spațiile care i se cuvin sau să se instaleze într-un mod normal și omenesc în spațiile care i se potrivesc. Prea adesea femeia este văzută doar în relația cu bărbatul și în relația cu copilul. În felul acesta însă i se neagă o identitate originară, se consideră că femeia nu există decât în raport cu bărbatul, că are deci o identitate derivată. Faptul că în teoria psihanalizei aproape nu există loc pentru femeie e de înțeles știind că psihanaliza s-a născut din confruntarea cu un complex patern dominant. (...) 
Dar oare nu a fost decât complexul patern personal al lui Freud care a făcut ca teoria lui să fie atât de androcentrică? Și Jung care toată viața lui a fost fascinat de arhetipul Marii Mame și a cărui psihologie ca întreg este mult mai îndatorată gândirii matriarhale - ce-i drept și cu o complicată relație cu tatăl -, când scria într-adevăr despre femeie, o descria numai în relație cu bărbatul. (...) Dar cei doi oameni de știință au făcut cercetări într-o epocă în care femeile își aveau rațiunea de a fi doar mame sau fiice.”

„Complexele sunt nuclee afective ale personalității, provocate de o ciocnire dureroasă sau semnificativă a individului cu o cerință sau cu o întâmplare din lumea înconjurătoare căreia el nu-i face față. Această descriere arată limpede cum complexele apar în interacțiunea sugarului și a copilului cu persoanele cu rol parental, prima copilărie fiind, desigur, în ce privește apariția complexelor, o situație amprentantă deosebit de sensibilă; dar atâta vreme cât trăim, complexele pot să apară oricând.”

„În complexele noastre nu sunt pur și simplu figurați părinții sau frații noștri, cu comportamentul lor, exact așa cum erau ei, ci complexele par să fie un amestec complicat de lucruri trăite și imaginate, de așteptări dezamăgite etc.”

„Complexele sunt văzute ca ceva ce îi blochează pe oameni și care fac ca în situații ce pretind un răspuns diferențiat al individului să se răspundă și să se reacționeze mereu în același mod stereotip; complexele conțin însă și germenii unor noi posibilități de viață.”

„În general, sunt valabile următoarele: în cazul în care complexele constelate nu sunt conștientizate, ele apar proiectate.”

„Adică, noi reacționăm emoțional nepotrivit la o anumită situație prezentă, avem o reacție exagerată, căci reacționăm nu doar la situația prezentă, ci la toate situațiile din viața noastră care seamănă atât de dezastruos cu acea situație anume, suferim atunci și de o tulburare de percepție, căci percepem în sensul complexului și înlăturăm tot ceea ce nu ține de episodul complexual.”

„În cazul despărțirilor nu e vorba de faptul că ne desprindem de oameni, ci de faptul că din cauza asta trebuie să ne redefinim identitatea. Trebuie să ne reorganizăm, pornind de la Sinele relațional din nou spre Sinele individual și, în consecință, să înfăptuim deslușit pasul unei desprinderi nu doar de oamenii de care ne despărțim, ci și de complexele parentale sau de prescripții colective de roluri.”

„Și importanța tatălui pentru copil se află adesea într-o stranie contradicție cu realitatea: rareori disponibil, el capătă - mai cu seamă datorită patriarhatului și a idealizării lui de către femei - un rol mult mai însemnat decât acela care i s-ar cuveni ținând seama de cât relaționează cu copiii.”

„Mamele care nu vor să aibă copii și care nici ulterior nu se pot declara de acord cu ei le lasă copiilor o șansă mică de interacțiune bună.
Mamele suprasolicitate deoarece partenerii lor nu vor să-și asume partea lor de îngrijire sau mamele care își devalorizează inconștient activitatea relațională sunt adesea puțin empatice în interacțiunea cu copilul.”

duminică, 25 noiembrie 2018

pe vremuri era așa

Cel mai sigur, dacă i-aș spune, bătrânul ar sublinia de fiecare dată când i s-ar da ocazia, că a avut dreptate și că drumul putea să fie mult mai plăcut și mult mai simplu de parcurs dacă îi ascultam sfaturile de la bun început. Sigur, ar avea dreptatea. Cu toate astea, așa cum singur a încercat să mă învețe să gândesc, nu ar mai fi fost drumul meu dacă era mai plăcut și mai simplu. Și nu cumva ratam multe idei pe care le aveam de adunat ca să le folosesc pe viitor? Ba da. Deja aici cred că s-ar simți mândru.

Încă nu înțeleg cum a ajuns hârtia maro să fie discriminată într-un asemenea hal, dar se pare că nu i s-a dus lipsa foarte mult nici în căsuța noastră. Oare librăriile nu știu că trunchiul copacului poate să fie decupat de pe hârtie maro? Situația a fost salvată într-un final, dar căsuța și-a deschis ușile mai târziu decât plănuia, pentru că durează ceva să colorezi atâtea trunchiuri câte puteai să decupezi. 

Apropo de colorat și decupat, bătrânul mi-ar spune să fac asta mai des...

joi, 15 noiembrie 2018

dulce

- Asta îmi amintește de o situație pe care o tot întâlneam și cu care mă luptam de fiecare dată.
- În anii tinereții tale, bătrâne?
- Da. Am avut nenumărate momente în care îmi ofeream viața pe tavă, ca apoi, la finalul schimbului, să aflu că tot ce-și dorea celălalt era o napolitană.
- Cum am ajuns tocmai la napolitane?
- Înțelegi tu ce vreau să spun. Ideea e că mi-a luat mult, mult timp să realizez că ce este pentru mine foarte important, ce în ochii mei arată ca un sacrificiu sau ca un gest măreț, pentru celălalt poate să fie „drăguț” sau nici măcar atât. Îmi place să cred că am învățat să fiu mai atent la ce-și doresc cei din jur, dar „îmi place să cred” multe. 
- Zici că ar trebui să caut napolitane? 
- Zic că pentru unii napolitanele sunt extrem de importante.
- Eu am impresia că ți-e foame.
- Foarte posibil.