joi, 31 mai 2012

Fall down.

Văd, câteodată nu mai ai ce aduna după. Câteodată e prea târziu și atât.
Aud, cineva mă strigă, cineva are nevoie de răspunsul meu.
Miros parfumul cremei de mâini a cuiva, parcă ar fi.. mango.
Gust amărăciunea de peste tot; îmi amintește de paracetamol.
Pipăi asfaltul rece, este bine și răcoare aici jos.
Dar gata, mă ridic și îmi caut echilibrul..
Nu-l găsesc..

Moon. Not Sun.
Bellona.

miercuri, 30 mai 2012

Die! Please.

Azi nu am multe să-ți spun. De fapt, oscilez între nimic și ceva mai puțin de atât. 
Știi ce fel de tortură împarți tu? Insuportabilă, ceva atât de rău, atât de puternic, încât te golește de absolut orice picătură de viață. Mda, mă simt ca o mortăciune, dar nimeni n-a venit la funerariile mele. :)
E obositor, e oribil să stai și să aștepți fără niciun fel de sprijin, fără un sens, o certitudine, orice. Chiar dacă pentru un timp a funcționat, deja toate calmatele încep să-și piardă efectele; că să nu mai spun de golul din stomac și de nodul din gât pe care le am întotdeauna, nu contează dacă tu ești aproape sau nu. Deci, înțelegi? M-aș mira.
Văd că ești trist, văd că încerci să ascunzi orice sentiment pe care-l ai. Dar pentru ce? Pentru ei? Să-i ia naiba! E viața ta și, în ultimul timp e și viața mea. Gândește-te! Gândește-te cu propriul cap, lasă influențele exterioare. N-am de gând să devin o victimă colaterală numai pentru că tu ești orb. Dar n-am s-o las nici pe scorpia aia să te ia.
Nu sunt absurdă - poate câteodată - dar eu pot s-o văd. Asta e diferența. Tu nu o vezi și poate asta e și problema. Nu-i înțeleg comportamentul și nici pe al tău. Îi este mereu atât de frig? Iar hainele tale sunt întotdeauna singurele din jur? Sau este o simplă sclifosită - așa cum o văd eu - și nu știe ce să mai facă să o bage și pe ea cineva în seama. Deja aici nu mai e vorba de tine, e vorba de mine și de mintea mea. Nu cred că m-am înșelat eu atât de rău; atât de rău. 
În fine, o să aștept. Atât. Și o să-mi treacă, o să mă reorientez, promit. O să mă bucur când o să-ți facă la fel ca celorlalți, când o s-o vezi exact ca mine. O persoană terminată.


Scuze, sunt doar rezultatele unei zile proaste.
Dar orice plan malefic împortiva unei scorpii este așteptat cu drag! 

Proaspăt scoase din colet (6)

 Hello folks!
Azi am avut o mare surpriză, făcută de Librăria Online Libris!
Am primit cartea ”Cele tre1spr3zece motive” de Jay Asher pe care mi-o doream de când apăruse link-ul de precomandă, dar n-am cumpărat-o atunci pentru că aveam altele în plan.
Deci vreau să mulțumesc Librăriei Online Libris pentru că mi-au oferit-o! 

Here is my new sweetheart:


Nu știu de ce dar mie cartea asta-mi promite multe. Sunt sigură că o să mă impresioneze. Doar un feeling. :) 
O puteți comanda de aici.
Și nu uitați de cărțile în engleză pe care le găsiți tot pe site-ul celor de la Libris, credeți-mă sunt chiar foooarte multe și foooarte interesante și sunt chiar aici.

Acum, că am rezolvat problema comentariilor (mi-a fost dor să vorbesc cu voi), ce ați mai făcut? Ce cărți ați mai citit/comandat?
O zi frumoasă! 

Paint your words.

În fiecare marți merg în parc, mă așez pe banca de lângă izvor și o privesc pe ea. Atât. Doar stau și o privesc. 
Nu cred că m-a văzut vreodată, sunt destul de bine ascuns. Dar eu o văd perfect, prin geamurile galeriei de artă care-și are sălașul la câțiva pași de izvor.
Mereu intră pe ușă tremurând. Se îndreaptă spre tabloul ei - Londra într-o zi ploioasă - și așteaptă. Sunt foarte mulți oameni care îi privesc pictura, care vorbesc între ei despre cromatică; dar nimeni nu vorbește cu ea. Nimeni nu o apreciază pe ea. Nimeni nu se gândește că persoana care a muncit la acel tablou are nevoie de încurajări pentru a continua. E adevărat că nici eu nu intru să-i spun cât de talentată este. Nu-mi găsesc cuvintele și nu vreau să scuip o frază penibilă numai pentru a umple tăcerea. Nu vreau să vorbesc cu ea din milă, merită mai mult de atât. Dar nu știu cum să i-o spun..
Mă ridic încet de pe bancă, trag aer în piept și îmi îndrept spatele. Oftez. Posibil ca fata asta să nu-și mai expună niciodată nicio pictură, nicăieri. Nu contează numai să fie văzută, contează să fie apreciată; și ea să știe asta. 
O privesc cum stă cu o ceașcă de ceai în mână și încearcă să pară calmă și sigură pe ea. Poate acum îi trec prin minte tot felul de gânduri la cum ar fi să renunțe. Poate vrea să afle ce gândesc cei care-i văd pictura. Dar nu va afla, pentru că ei nu-i spun.
Mereu mi-a plăcut să cred că nu sunt ca ei. Nu sunt!
Pornesc încet spre clădire. Urc scările puțin dezorientat și trec pragul după care mă simt ca într-un Univers paralel. O caut prin mulțimea de oameni care se învât în jurul meu. Poartă o bluză albă cu negru, iese destul de ușor în evidență. Mă îndrept spre ea și mă opresc cu fața spre tablou. Îl analizez câteva minute și îmi întorc privirea spre ea.
- Ai un talent rar.
Zâmbește. Chiar și ochii îi zâmbesc. Nu mă pot abține să fac la fel. Ceea ce nu știe ea este că eu mereu am fost acolo. Mereu am apreciat, mereu am analizat, mereu am vrut să-i spun, niciodată n-am știut cum.


Sfatul meu: Nu-i lăsați pe alții să renunțe numai pentru că nu știu cât sunt de buni.

marți, 29 mai 2012

Ipocrizia creștină.

Și am ajuns să vorbim și despre așa ceva. Zilele trecute - și nu numai - am dat de tot felul de bloguri/site-uri despre ce înseamnă Dumnezeu și tot ce ține de acest subiect. Eu am recunoscut-o de mai multe ori și o să continui s-o recunosc  - pentru că nu văd de ce n-aș face-o - că sunt atee. De ce vorbesc eu despre asta? Să vedem..
A nu se înțelege greșit, nu am nimic cu nimeni, doar subliniez acest subiect!
Dacă tot am zis asta, a observat cineva că întotdeauna cei care sunt ”super-credincioși” sunt ciudați - în cazurile bune - sau nebuni - în cazurile în care trebuie s-o iei la fugă - și că nu acceptă nicio idee diferită de a lor? Am întâlnit o mulțime de persoane care atunci când văd/aud ceva care nu arată o credință supremă, deja bat o sută de cruci și încep să se roage pentru respectiva persoană, să-i arate Dumnezeu calea cea bună. Sunt sigură că și voi ați întâlnit. Am cunoștințe care sunt în stare să-ți sară la gât dacă faci pe necredinciosul. Dar am prieteni care sunt ateiști și n-au nicio problemă, sunt complet normali/de treabă/de gașcă doar că nu cred. Nu au nicio problemă cu oamenii care cred în Dumnezeu, așa cum ei au cu noi aștia de nu prea credem. 
Nici eu, nu am nimic cu nimeni, dar mă enervează - la culme - persoanele care încearcă să-ți bage pe gât părerile și preferințele lor. Pe mine mă scârbesc astfel de persoane. Ca să nu mai spun că mi-a picat fața când am văzut că există un canal Tv dedicat bisericii. Frate, ce legătură are biserica, sau orice ține de credință cu televizorul sau cu tehnologia în general? Biserica trebuie să fie un loc intim în care mergi să te rogi, nu un loc în care să se filmeze. Înțeleg filmările de la botez/nuntă pe care toți le avem, sau filmările de la Înviere, sau alte sărbători asemenea, dar 24/24 să te uiți la un post Tv unde totul se petrece în biserică? Mi se pare pur și simplu jalnic.
Acum să revin la ateii ășia răi; repede, băgați 10 cruci!
Ce facem noi? Nu, nu suntem sataniști, așa cum cred majoritatea. Este o diferență de la cer la pământ! Ateii sunt cei care nu cred în Dumnezeu sau în orice alt zeu/divinitate. Sataniștii sunt cei care sunt de partea diavolului (ca să mă exprim pe înțelesul tuturor). Vezi diferența? 
Am fost întrebată de nenumărate ori ”de ce?”. După ce am trecut de faza ”pentru că nu cred!” am încercat să explic de ce. Mulți au început să-mi explice că n-am cum să înțeleg eu - muritor - căile Cerului. Da, minunat. Asta sigur ajuntă pe oricine. E ca și cum te-ar întreba cineva unde e America și tu i-ai spus ”p-aici”. Deci practic, cei care cred, cred în ceva ce nu pot explica, ceva ce nu pot dovedi, ceva ce nu poate fi explicat rațional. Vă și aud dragilor, ”sigur că nu, dacă nu se roagă și nu crede”. Da, veche treaba asta. Care din voi, sau care om de pe planeta asta, crede destul de mult - trebuie să fie măcar unu din 7 miliarde - încât să spună că l-a văzut el pe Dumnezeu, sau să spună orice, legat de subiectul ăsta. 
Minuni, da au existat și încă mai există. Pot fi explicate? Nu! Așa explică majoritatea existența unei divinități. Păi dacă nu exista atunci de mai întâmpla aia și aia și cealaltă?
Bine dragi voi de le știți pe toate. Aș vrea eu - păcătoasă atee, căreia Dumezeu nu i-a arătat calea pentru că doar se știe că face discriminări și ne alege după culoarea ochilor (sper să se vadă ironia) - să vă pun câteva întrebări, la care aș dori să-mi răspundeți așa cum puteți voi, cu ale voastre cuvinte, fără expresii de genul ”așa e bine”; ”așa trebuie”; ”așa e voia Lui” sau altele asemănătoare care să nu aibă niciun sens. ^^
1. De ce mor oamenii? (da, știu, păcatul strămoșesc, de ce trebuie să plătim toți pentru greșeala strămoșilor?)
2. Există preoți care sunt violatori/hoți și care profită de naivitatea celor care cred atât de mult în divinitate încât să accepte ideea că preoții sunt mai presus de oameni în general. Explicați de ce, vă rog.
3. De ce exită oameni răi? Sau de ce exită diavol? Dacă Dumnezeu are o putere inimaginabilă de ce nu are grijă de copiii Lui? De ce mor oamenii pe stradă? De ce există oameni care pe stradă trăiesc? De ce mor oamenii de foame? Etc.
4. De ce trebuie să ne moară oameni apropiați, noi să suferim și să considerăm asta o lecție? Ce vină a avut cel care a murit că noi am greșit?
5. De ce mor bebelușii? Ei cu ce au greșit? (da, poate au greșit părinții și desigur că trebuie să primească o lecție dar ce vină are copilul?)


Că tot a venit vorba, atunci când ne moare cineva apropiat și mereu e un ipocrit care te face să înțelegi că tu ai greșit cu ceva și faptul că a murit cineva este o lecție. Deci pe consecință logică, Dumnezeu l-a omorât pe respectivul, că să îți dea ție o lecție de unde rezultă că tu ești mai important decât cel care a murit. Right? Deci hotărâți-vă cum e de fapt Dumnezeu, pentru că voi sunteți în măsură să vă dați cu părerea.


Acum, ce cred eu? Cred că 90% din credincioși sunt oamenii disperați, care nu mai au pic de speranță și care speră ca Dumnezeu să nu se prindă că ei se roagă numai când au nevoie. Atât. Dar cu cât practică această minciună mai mult cu atât încep să creadă că ei chiar sunt super-credincioși. Nimic nu le stă în cale. Da, da sigur.
Iubire, nu trebuie să te rogi să-mi fie salvat sufletul, orice ești, mă respecți, te respect. Simplu. Și eu sunt cea rea în ecuație. :)
P.S. Desigur că puteți comenta orice, eu nu șterg niciun comentariu, așa cum fac alții care nu suportă cuvinte sau întrebări care nu le convin lor. Pentru că dacă nu ești cu ei, 100% ești împotriva lor.

Când timpul nu le rezolvă. Deloc.

E important ca atunci când îți dorești ceva, să știi cum să obții. Să ai siguranța că nu vei renunța pe parcurs, că scopul tău este atât de important încât merită orice. 
Ei bine, știam că o să se ajungă și aici, că după mult timp multe corăbii o să se scufunde, că o să am instinctul - tâmpit dacă mă întrebi pe mine - de a te trage la suprafață. Am început să pun în balanță numărul tău de bile albe și greutatea scopului; n-ai câștigat. Nici nu cred că te așteptai. Nici nu contează.
În momentul ăsta chiar aș avea nevoie de un semn. Știi, atunci când ești hotărât să faci ceva, dar te apucă îndoielile pe la jumătatea drumului, ai nevoie de ceva care să-ți arate că există un motiv, că tot norocul pe care l-ai avut până acum nu a fost o simplă coincidență. Am nevoie să știu că suntem pe Pământ pentru un scop, că mai facem și altceva decât să distrugem și că atunci când distrugem, există un minumum de bine. 
Știu că totul ar fi prea complicat și greu de realizat dacă noi am fi parte dintr-un plan. Dar poate ne-ar ajuta câteva semne în viață. Indicii care să ne arate că avem un rol, că nu suntem așa, în bătaia vântului. Dar trebuie să recunoaștem că de multe ori și noi mergem exact acolo unde bate vântul mai tare. Poate ăsta e motivul pentru care nimic nu se întâmplă niciodată, ne aplecăm prea des, în fața prea multora.
Îmi e dor de tine, presupun că te întrebi asta. Dar ai văzut suprafața de prea multe ori datorită mie. Învață să plutești. Caută semnele..
Au trecut 10 zile și 5 minute. Ai simțit?

luni, 28 mai 2012

Proaspăt scoase din colet (5)

Hello folks!
Azi mi-am amintit de o veche comandă, pe care trebuie s-o ridic de la poștă de două săptămâni  și care zăcea printre alte colete în așteptarea mea. Așa că, am dat fuga în centru, am nimerit clădirea de pe unde-mi iau eu comenzile, am anunțat-o pe doamna respectivă că am și eu un colet care mă tot așteaptă și e singurel și vreu să-l adopt, să-l plătesc și să-l iau acasă, pe românește. Se uită printre hârtiuțele interminabile pe care le are întotdeauna pe masă și zice ”Nu, nu avem nimic pe numele dumneavoastră!”. Și... mi-a picat fața. 
Dar după ce s-a mai uitat puțin prin hâțoagele de pe lângă dânsa, desigur, mi-a găsit și mie hârțoaga cu numele meu pe ea. 
Mi-am luat coletul și am traversat orașul împreună, până acasă.
Așa e când dragostea învinge. 

Deci acestea sunt:

”Suflete pereche” de Cecelia Ahern (pe care am citit-o, i-am dat-o și unei colege s-o citească, i-a plăcut maxim, așa că i-am dăruit-o și mi-am comandat alta; recenzia în curând)

”Pe urmele lui Harry Winston” de Lauren Weisberger (nu știu nimic despre carte, dar era comanda prea mică și am luat o carte la nimereală ca să fac un preț decent; sper să fie drăguță)

Ele două sunt iubirile mele de azi. 
Să aveți o zi frumoasă! (mai ales dacă sunteți printre cei care au stat acasă azi, că fu cerc)

Amazing GIVEAWAY!

Știu, pare ireal! Sunt atât de multe cărți și atât de interesante! Le găsiți aici.






sâmbătă, 26 mai 2012

Prin mine, trecutul ciocăne la ușa ei.

Parcul acela va rămâne mereu portița mea spre anii care au tot trecut. 
Ieri mă plimbam cu A. pe lângă lac. Îmi povestea ceva legat de planurile ei de weekend. Nu eram atent, mintea îmi era în cu totul altă parte. Băiețelul trist, murdar, cu o tentă de om al străzii, îmi tot apărea în fața ochilor, iar când mă apropiam, când eram gata să-l ajut dispărea. Nu știam dacă sunt eu nebun, sau sunt foarte nebun. Apoi, când l-am privit mai atent, ochii albaștrii și părul brunet, ușor ciufulit mi-au amintit de poza pe care mama o ține pe noptiera de lângă patul ei; mi-au amintit de zilele când eu eram acel băiețel, când hoinăream prin parcuri și mă loveam de toată lumea, când icneam la fiecare doi pași.
Într-un timp eram numit un copil sportiv. S-a dus și asta odata cu toate celelalte; mișcările, oricât de mici, erau din ce în ce mai dureroase. Știu că rar ajungeam pe la orele de sport și atunci numai ca să fiu spectator, când în alte dăți eram primul în sală, primul în toate.
În vremea aia a apărut ”nașul” T. cel la care-mi petreceam majoritatea timpului, cel care-mi motiva absențele și îi calma pe ai mei de fiecare dată când eu nu puteam să apar în fața lor. Acum îl urăsc. Nu că atunci l-aș fi iubit, dar nevoia m-a învățat să-l accept. Știți cum e când veniți după o plimbare de două ore prin căldură și acasă, în frigider, găsiți un pahar cu apă rece? Ei, așa poate fi descrisă relația noastră de atunci. Totuși, nimic nu mă făcea să stau departe de parcul ăsta. Devenise locul meu preferat - și singurul - în care aveam obiceiul să dau la rațe noapte târziu, când toate erau la limită. 
Și în prezent toate au trecut, cel puțin provizoriu. Ce mi-a schimbat scopul? Fetița aceea care stătea lângă banca roșie, cu câinele ei negru. Fetița aceea pe care după câteva luni am găsit-o într-o stare mai deplorabilă decât a mea. Fetița aceea care mi-a zis că dacă eu pot, poate și ea. Fetița care m-a învățat că efectele speciale sunt speciale numai în filme. Fetița care acum îmi povestește ce va face în weekend. 


Singur acasă, M.

vineri, 25 mai 2012

Trust.

Îi privesc pe toți. Mă simt vinovată; de parcă tocmai am fost prinsă asupra faptului. Simt că îmi tremură picioarele, știu că nici mâinile nu sunt de partea mea, așa că le duc ușor la spate și îmi strâng pumnii tare.
Încerc să le citesc reacțiile în ochi, dar nu reușesc, emoțiile pun stăpânire pe mine și nu mai conștientizez nimic.
Aș vrea să zâmbesc, să le arăt că nu sunt acolo ca să fiu pusă la zid, să vadă că sunt bine, împlinită, dar nu pot. Sunt blocată în fața lor. Mereu m-am ferit de judecată, iar acum depind de toți străinii din fața mea, depind de stările lor bune sau rele, de personalitățile lor complicate și inimaginabil de deranjeante. Nu îi simt. Îmi e teamă ca nici ei să nu mă fi simțit, să nu le fi transmis nimic?! Nu consider că am pierdut timpul, știu că am pus suflet în tot ce-am făcut, știu că am vrut să ajung la ei, știu că am vrut să văd că și ei încearcă să ajungă la mine. Oare să fie prea mult? Sau oare prea devreme?
O căldură nespus de pătrunzătoare mă traversează și încep să mă dezmorțesc puțin; foarte puțin. Încep să-mi amintesc ziua în care am venit prima dată aici, emoțiile de atunci - deși păreau uriașe - nu se compară cu cele de acum. Diferența e că atunci totul s-a terminat cu bine, totul m-a adus aici. Să se fi înșelat atâția oameni?
Măcar după seara asta o să știu că am încercat, o să știu că am făcut tot ce am putut, că nimic nu mi-a stat în cale, decât ei, cei care acum trebuie să judece tot ce-am făcut. Îmi întorc sfioasă privirea spre el. Se află în culise și zâmbește; mândria i se citește pe față. Dacă n-aș fi înțepenită de atâtea priviri iscoditoare, m-aș duce la el și l-aș certa. Rău. Pentru că a crezut în ceva imposibil, pentru că m-a făcut și pe mine să cred.
Îl văd zâmbind cât de larg poate, ridicându-și mâinile și.. aplaudând. Dar nu-l aud. Mă întorc spre privirile iscoditoare. Au dispărut. Sunt uimită de multitudinea de oameni care aplaudă, care aplaudă. Zgomotul îmi acaparează mintea, făcând toată judecata mea s-o ia razna.
Mă inmoi toată și zâmbesc și eu la rândul meu. Lacrimile sunt de mult la locul lor, pe obrajii și așa prea roșii. Zăresc trandafirii care mă înconjoară și pe cei care încă nu s-au oprit din zborul lor din public, către scenă. Vreau să memorez acest moment atât de bine încât nimic, niciodată să nu mă facă să-l uit. Surprind pe fețele a două doamne din rândul al treile, lacrimi. Privind mai atentă, nu sunt singurele.
O mână puternică, dar delicată, îmi înconjoară talia. El. Desigur, poate nu s-a înșelat. Buchetul imens de flori de liliac nu lipsește, le fură din strălucire trandafirilor, dar parcă nu așa de mult ca pe vremuri. Toate detaliile contează acum.
Îmi mut privirea către ușa de la intrare. Văd numeroase poze pe care este scris mesajul ”Welcome to National Theatre”. Îl privesc iar pe el și îi simt emoțiile. Îmi cuprinde umerii și îi masează ușor. Mâine o să fie seara lui, dar nimic nu poate să-mi ia succesul de azi. 

joi, 24 mai 2012

Guess who I am.

De curând m-am apucat să citesc ”Aventurile lui Sherlock Holmes” și pot spune că mă fascinează! Tot! 
Simțul observației pe care-l deține Sherlock este pur și simplu departe de vremurile astea; poate ăsta e motivul pentru care-mi place așa mult. Adică, să fim serioși, noi chiar suntem atenți la ce se întâmplă în jurul nostru? Chiar observăm persoanele care mișună pe lângă noi, sau putem cunoaște pe cineva numai uitându-ne la el? Nu.
Suntem superficiali și catalogăm oamenii după detalii minore și în majoritatea cazurilor eticheta lipită de noi, pe ei, este cea greșită. Pentru că nu știm să cunoaștem, pentru că ne pripim. Dar, la rândul nostru ne așteptăm ca anumiți oameni (cei pe care-i alegem noi) să depună eforturi uriașe pentru a ne cunoaște, pentru a intra în viața noastră - nu cu bocancii - prin moduri cât mai interesante și cât mai scoase din filme siropoase. Dar noi ce-am face de fapt pentru cei pe care-i observăm, în caz că ajungem să-i observăm..
Suntem complet pe lângă.
Experiment: Ieși afară, privește oamenii, încearcă să le vezi toate detaliile, să le ghicești viața!

miercuri, 23 mai 2012

Tainele trecutului de Amanda Quick



Mi-a plăcut, dar nu atât de mult pe cât mă așteptam. Deși povestea este bună, are cam de toate, ceva lipsește..
Poate acțiunea; pe care o doream mai dinamică, mai prezentă. Dar așa, în mare, mi-a plăcut. Personajele sunt frumos descrise, pasajele amuzante nu lipsesc, iar replicile tăioase dintre Sophy și Julian sunt un deliciu!
La început nu m-am dat în vânt după atitudinea rece a lui Sophy, punându-se accentul mai mult pe ceea ce vrea ea decât pe ceea ce simte. Dar odată ce Julian o seduce, începe să-și arate și părțile mai feminine. Apoi, încet încet, devine un personaj care poate fi un exemplu în zilele noastre. Nu este genul de fetișcană de la țară, cu mintea încuiată care să i se supună bărbatului numai pentru că așa cer regulile societății. Din contră, își pune amprenta în tot ce face și interpretează fiecare mișcare în felul ei, ca să nu mai vorbim de cărțile pe care le citește și cum nu-i place asta lui Julian. :)
Lectură plăcută!
Citate: ”- Știu că ai prefera să nu transform acest lucru într-o poveste romantică, domnul meu. Încerc să am o viziune mai realistă asupra casniciei noastre.”
”-De exemplu, ar fi mult mai ușor pentru amândoi dacă am cădea de acord că nu trebuie să mă minți niciodată.
- Nici nu-mi trece prin cap, exclamă ea făcând ochii mari.
- Minunat, întrucât te asigur că n-ai reuși să scapi neprinsă. Ochii te-ar da de gol numaidecât de fiecare dată și aș fi cât de poate de iritat dacă aș descoperi în ei vreo minciună. Mă înțelegi îndeajuns de bine?”
I se spunea Diavolul, căci enigmaticul Julian, conte de Ravenwood, era un bărbat cu un temperament vulcanic, iar moartea primei lui soții, în condiții misterioase, nu a putut să fie dată uitării. După unele zvonuri, frumoasa Lady Ravenwood se înecase în apele întunecate ale iazului de pe domeniu. Alții vorbeau în șoaptă despre crimă și despre mânia Diavolului. Acum, frumoasa Sophy Dorring, fiica unui mic nobil de țară, urmează să devină noua contesă de Ravenwood. Vrăjită de ochii de smarald ai lui Julian, Sophy are totuși propriile motive pentru a accepta o căsătorie de conveniență. Unul este răzbunarea, iar pentru asta îl va implica pe Julian într-un șantaj primejdios. Celălalt motiv îi este mai aproape de suflet, dar, pentru punerea lui în practică, tânăra trebuie să treacă printr-o aventură la fel de periculoasă: Sophy Dorring are de gând să-l învețe pe Diavol să iubească din nou...
Cartea o puteți cumpăra de aici.

marți, 22 mai 2012

Liars will never change.

Ați simțit vreodată că vreți să vă reorientați spre altă planetă, să părăsiți Terra pentru totdeauna? Ei bine, eu am început să am sentimentul ăsta din ce în ce mai des. Nu știu cum s-o mai spun frumos, dar chiar mi se face silă de oamenii din ziua de azi. De toate fețele lor ascunse, de câtă muncă trebuie să depui ca să găsești pe cineva de încredere și de energia pe care ți-o fură ”statul cu garda sus” pentru că nu știi niciodată care nebun se trezește că îi furi aerul. Să ziceam că lucrurile astea nu ar fi așa deranjante și lipsite de orice urmă de bun simț, dacă ar avea un motiv la bază. Dar sunt oameni care atunci când aruncă în alții cu pietre (fără ase gândi în primul rând la ce fel de oameni sunt ei) o fac numai pentru amuzament, pentru a-și petrece o zi într-un mod funny.
Nu spun că eu nu fac parte într-o oarecare măsură din oamenii care aruncă în alții cu.. tot ce găsesc, dar frate, unii deja semnalizează prea tare! Trebuie să recunoaștem că și partea asta răzbunătoare, face parte din caracterul omului (tot respectul pentru cei care se pot controla) dar în primul rând, atunci când vrei răzbunare, viitoarea ta victimă trebuie să-ți fi făcut ceva! Nu sunt aici pentru ca vă da lecții pe comportament, nici nu mă interesează așa ceva; însă aș vrea să înțeleg ce satisfacție au cei care-și bat joc de alții just for fun. Nu, nu vorbesc despre asta pentru că eu am fost victima unui tâmpit, nu la mine e ceva mai greu de ajuns chiar și atunci când totul e just for fun. Dar am prieteni/prietene care pățesc nasoale numai pentru că unii sunt șmecheri și se văd ei mai sus decât ceilalți.
Ei bine, nu. Suntem în 2012 dar asta nu se vede, aș putea jura ca unii au crescut în peșteri, apoi pe la 16-17 ani au dat de civilizație și ce-a ieșit se vede pe străzi. Lipsa gustului lipsește la fel de mult ca cei șapte ani de acasă (pe care mulți încă îi înțeleg ca șapte ani petrecuți acasa.. deci șapte ani de acasă). Nu mă pot ascunde nicăieri de sorcovele care defilează pe stradă, nicăieri.


Pe scurt: VREAU O ȚARĂ CA AFARĂ!


P.S. Deci ce facem? Revenim la omul preistoric? 

luni, 21 mai 2012

Coerența paharului cu gin.

Lașitatea de ieri? A dispărut cu primele raze de Soare care mi-au invadat camera fără pic de nerușinare. Te-am privit în ochi de nenumărate ori azi; tot ce-am văzut a fost o privire rece, tristă, parcă implorând pentru atenție. Poate începi să simți spațiul lăsat gol; spațiul care a aparțiunt inimii mele.
Sunt fericită să pot afrima că n-am simțit nicio emoție văzându-te, că niciun gând nu te-a avut ca personaj principal, că am putut să trec peste atât de ușor încât nu-mi vine să cred..
Ăsta poate fi un mod prin care să-mi dau seama de ce simt (chiar dacă sentimentele nu vor să fie înțelese); acum știu că nu ai fost decât o plăcere, o plăcere blestemată.
Azi mi-am făcut timp pentru mine, pentru orice lucru pe care uitasem să-l mai fac de când mi-ai pus vălul acela negru pe ochi. Ciudat, mi-am dat seama că sunt o grămadă de lucruri de care îmi era dor. 
Oare tu știi, sau măcar îți imaginezi ce impact poți avea asupra unei persoane? Cred că e un sentiment plăcut să știi că ai avut controlul a ceva mai presus de tine. Dar acum n-are sens să dezbatem subiectul ăsta. 
M-aș întoarce la aripile de plumb dar până la urmă plumbul nu și-a avut locul în ziua de azi. A fost o ikebană din zâmbete. Nothing more.


În legătură cu tine, my darling, să știi că poți s-o lași mai moale. Nu trebuie să simți stresul 24/24. Be relax. Când toate drumurile duc la Roma, nu te poți împotrivi. :)


P.S. De când a devenit muzica jazz așa frumoasă?

duminică, 20 mai 2012

Out of my mind! (please)

Și văd cum lașitatea se agață de ziua de mâine. Cum își întinde brațele slabe, albe.. neputincioase, peste ziua timidă care urmează. Încerc să-mi readuc în suflet mila pe care am simțit-o în ziua anterioară, siguranța pe care cu greu mi-am găsit-o, tristețea care se află încă aici...
Din păcate, tot ce reușesc să simt este o lașitate care nu mă caracterizează, nu în situații asemănătoare cu cea de acum. Știu că mâine toate gândurile mele inefabile mă vor controla. Știu că n-o să mai conteze cât de mult ai greșit și cât de mult o vei face în continuare. Dacă ești bun la ceva, atunci camuflarea este acest lucru.
Aveai niște ”ochi de nebun”. Am vorbit și cu ea despre aspectul tău fizic. Râdeam și încercam să-mi dau seama ce o să fim. Apoi, când mi-am dat seama, am vrut să mă reîntorc la momentul în care doar râdeam. 
Ascult cum picăturile de ploaie cad liniștite și se lovesc de geam. Rapide și precise. Mi-aș dori să fie și sentimentele așa; rapide și precise. Încep să fiu cuprinsă de acele trăiri bacoviene, să înțeleg de ce ”plumbul” poate fi un subiect pentru o poezie. Aș merge să stau singură în cavou, să simt vântul și să aud cum scârțâie coroanele de plumb. Da, ăsta ar fi un plan bun pentru ziua de mâine și pentru încă trei-patru luni după. Nu se poate, nu-i așa? 


Dar poate plumbul n-o să fie elementul chimic al zilei de mâine. Poate o să fie argintul, sau poate fierul, deși mie mi-ar plăcea să fie kriptonul.
Între timp merg să-mi odihnesc aripile de plumb. :)

sâmbătă, 19 mai 2012

Silly of me.

Noaptea trecută nu m-ai lăsat să dorm. Mi-ai bântuit gândurile până aproape de miezul nopții. Chiar dacă majoritatea sunt asediați de căldura care începe să devină din ce în ce mai insuportabilă, eu simțeam frigul mai aspru ca niciodată.
Am ridicat cu greu oglinda de lângă pat și am pivit-o pe fata care mă privea și ea la rândul ei. Era trasă la față și atât de palidă încât n-am fost sigură că trăiește până când n-am văzut-o clipind. Îmi era milă de ea, atât de naivă, atât de copilă; a crezut tot ce i-au spus Astrele. Ochii ei aveau o culoare ștearsă, gri, iar după urmele de pe obraji am dedus că plânsese.
Am așezat oglinda pe măsuța de lângă pat. Au început să-mi țiuie urechile de nervi. Ce pățise fata respectivă nu era treaba mea, dar într-un fel îmi era milă, îmi era teamă..
M-am ridicat încet și am ieșit afară.
Țin minte că te-am văzut acum două săptămâni când mergeai acasă. Te-am urmărit și am văzut unde stai.
Acum sunt în fața balconului tău. Lumina din camera ta e slabă, probabil că ai adormit uitându-te la televizor. Urc ușor pe scara din marmură care duce în camera ta și aștept sentimentele să mă copleșească. Așa se întâmplă mereu când sunt lângă tine; nu și de data asta. Nu simt nimic. Urc hotărâtă și ajung în fața patului tău.
Ești întins pe salteaua mov, îmbrăcat numai cu blugii pe care i-ai avut și azi..
Te-aș trezi, ți-aș spune că ești atât de indiferent față de toți încât o să rămâi singur singurel. Dar n-o fac, am venit cu un scop și chipul tău angelic - înfiorător de fals - n-o să mă facă să dau înapoi.
Văd reflexia lunii în lama cuțitului. Mă întreb ce i-ar spune acum Astrele fetei din oglindă. Nu mai contează.
Mă aplec deasupra ta și îți fac o incizie în dreptul inimii. Parcă simt căldura care-ți iese din corp și frigul care te acaparează. Continui prin a-mi introduce mâna în minuscula crestătură și tresar la atingerea obiectivului, scopului, țelului. Îmi retrag ușor mână și-mi privesc inima. Inima mea, care se afla la tine de prea mult timp. Inima mea, de care am nevoie. Inima mea, care are nevoie de mine. Inima mea, care n-ai știut niciodată că e la tine..

joi, 17 mai 2012

This pain is just too real.

Sunt un simplu martor al existenței tale. Îți pot deveni dușman sau prieten; dar tot ce fac deocamdată e să stau și să te privesc. Pentru o persoană care te-ar vedea prima oară așa cum ești acum, ai fi un cadavru. Fără suflet, fără viață..
Dar eu te-am văzut de multe ori în postura asta: întinsă în cadă, părând adormită. Dacă n-aș lua în calcul apa rece care continuă să curgă în cadă, firișoarele de sânge care se scurg pe gresie și buzele tale ușor vineții te-aș putea confunda cu un înger adormit. Dar știi la fel de bine ca mine că acest cuvânt ți-ar putea fi antomin, de fapt, îți este.
Porți blugii negri pe care i-ai avut acum două zile când ne-am întâlnit în acel pub. Imagini neclare încep să-mi acapareze mintea. Te văd pe tine într-o cameră întunecată - pot să jur că simt miros de benzină - cum te joci cu firele de păr care-ți atârnă pe umeri. Deși ești cu fața la mine, nu-ți pot vedea ochii.
Clipesc de câteva ori pentru a alunga imaginea neplăcută și te văd iar întinsă în cadă.
Picioarele încep să-mi amorțească - oare de cât timp stau așa? - și când dau să înaintez, realizez că nu mă pot mișca. Lacrimile încep să-mi umezească obrajii în timp ce un urlet mi se oprește în gât.
Deschid gura vrând să spun ceva dar tot ce iese este un geamăt care cerșește milă. De data asta ajunsesem prea târziu. De data asta ea se mișcase prea repede. De data asta se terminase.
Încerc să mă întorc în camera întunecată, să te văd, să-ți surprind privirea, să-ți văd culoarea ochilor. Degeaba, toate-mi urlă-n cap.
Te privesc iar, nu vreau să uit niciun detaliu de-al tău, nu vreau să nu-mi amintesc acest sentimet de pustietate, răcoare.. singurătate. Îmi amintesc de clipele când îmi spuneai cât de greu îți este..
Ești atât de albă, atât de perfectă, atât de nemișcată. Pentru câteva minute am impresia că timpul s-a oprit, iar atunci când el va reporni totul va fi bine. Îți aminteși? Mereu îmi spuneai asta.
Îmi forțez mușchii picioarelor reci, îndreptându-mă spre tine. Îți mângâi ușor chipul; sper să mai găsesc o fărâmă de căldură, însă tot ce simt este o piele înghețată, ca de marmură.
Îți dau părul într-o parte, te sărut pe frunte și mă ridic. Nu-mi amintesc culoarea exactă a ochilor tăi..
Întorc capul și te privesc pentru ultima dată...
- Întotdeauna ți-ai ținut promisiunile!

marți, 15 mai 2012

Just who I am.


Nu, n-o să mă placi din prima. O să-ți ia mult timp să te obișnuiești cu personalitatea mea schimbătoare. Vei încerca să scapi de cicălelile mele, dar te vei surpinde venind să-mi ceri sfaturi. Îți vei dori să-mi cunoști secretele. Apoi va interveni monotonia, te vei plictisi, ne vom certa.
Cu siguranță îți voi lipsi. Îți vei verifica telefonul cât de des poți. Vei simți dezamăgirea pe care am simțit-o și eu cândva. Vei încerca să dai de mine și eu te voi lăsa să mă găsești, exact acolo unde știai că sunt. Îmi vei povesti cât ți-am lipsit, cum vrei să fim iar ca la început, cum regreți că n-am fost împreună când trebuia. Apoi totul va fi ca la început. Te voi cunoaște așa cum nici tu nu te poți cunoaște. Îți voi permite să intri în viața mea, cu măsură. O să înveți câteva din șmecheriile mele. Vei râde mult, garantez.
După un timp vrei ajunge să-mi folosești șmecheriile în societate, mă vei cita fără să-ți dai seama. Voi fi un exemplu în majoritatea lucrurilor pe care le faci. Dacă te vei putea abține, îți vei construi propria viață cu ajutorul meu, dacă nu, vrei încerca s-o acaparezi pe a mea. Atunci vei întrece o limită.
Te voi face să mă vezi ca pe un fenomen distructiv al naturii. Nu prin limbajul violent pe care crezi că ți-l voi adresa. Tocmai prin plăcerea mea de a scăpa de tine cât se poate de repede. O să-mi răspunzi, o să te aperi, o să te întrebi ”de ce?”. Dar dacă îți vei aminti de momentele când te-am invitat în viața mea, de tot ce te-am învățat, de toate părerile de rău pe care mi le-ai prezentat după ultima ceartă, nu-ți va păsa de cât de mult vreau eu să scap de tine. De fapt nici nu mă vei crede. Exact așa de simplu pe cât pare, doar un ”nu te cred” dar unul autentic, nu vreau să vorbească numai șocul care te-a acaparat. După, toate vor reveni la normal, vei fi singura persoană care a reușit să mă cunoască vreodată și vrei înțelege că a fost un test pe care l-ai trecut. Un test pe care-l dau numai persoanele la care țin fără pic de regret.
Dar experiența m-a învățat că asta e ceva ce cu siguranță nu vei face și așa îmi vei arăta cât de puțin a însemnat tot și cât de puțin meriți în continuare. Mă vei face să fiu persoana falsă pe care ai avut impresia că ai cunoscut-o. Și fix asta voi rămâne pentru că nu meriți dovada care să-ți contrazică gândurile. Dacă te vei afla în situația asta, spre să mori în chinuri, will be better for you.


For fans.

luni, 14 mai 2012

Da, frică i se spune.

- Și de ce mai aștepți?
- Pentru că o văd în fiecare zi, pentru că și ea așteaptă, pentru că văd cât de diferiți suntem, pentru că încerc să aud ce spune de fiecare dată când trec pe lângă ea, pentru că și-a dat seama și vorbește încet, pentru că sunt dependent de parfumul ei, pentru că nimic nu e de partea noastră, pentru că orice-aș face ea va fi acolo, pentru că nu poate să renunțe la mine așa curând, pentru că îi citesc în ochi fiecare mișcare, pentru că n-o las să se apropie, pentru că ar fi prea multe de spus, pentru că nu i le-aș putea dovedi, pentru că nu îi pot câștiga încrederea, pentru că îmi cumpăr fiecare carte pe care o văd pe banca ei, pentru că vreau să știu cum gândește, pentru că nu o înțeleg mai niciodată, pentru că alege întotdeauna calea cea grea, pentru că le zâmbește tuturor, pentru că pare să aibă o viață perfectă, pentru că știu că nu o are, pentru că n-o să fiu niciodată confidentul ei, pentru că timpul o să treacă oricum, pentru că toate lucrurile bune vin la sfârșit, pentru că am auzit ca are pe altcineva, pentru că oricum nu cred asta, pentru că știu că mă privește pe furiș, pentru că e un joc mai interesant, pentru că merită osteneala, pentru că dintre toate celelalte ea m-a remarcat prima, pentru că m-a ajutat fără să știe și fără s-o rog, pentru că ar face asta și a doua oară, pentru că nu mai e mult și pleacă, pentru că o să plec și eu, pentru că e posibil să nu ne mai vedem, pentru că știu că n-o s-o uit niciodată..


- Și de ce mai aștepți?
- Pentru că el stă mereu lângă cealaltă, pentru că nu mă vede, pentru că cealaltă este lângă el, pentru că nu contez, pentru că oricum nu am ce să-i spun, pentru că ador absolut tot ce ține de el, pentru că nu vreau să pierd imaginea perfectă pe i-am făcut-o in mintea mea, pentru că știu că nu e reală, pentru că am încercat să intru în viața lui, pentru că nu mi s-a răspuns, pentru că n-o să-l pierd niciodată, pentru că uitarea n-o să se joace cu amintirile mele..

vineri, 11 mai 2012

Sunt prost, deci exist!

Mai devreme mă plimbam pe facebook și am dat de o poză foarte interesantă. Cel puțin mie așa mi se pare. E perfectă pentru secolul în care trăim și se potrivește perfect cu societatea. Ei bine, înainte de a vă arata poza, vreau să vă gândiți foarte bine și să-mi explicați și mie care este motivul pentru care o astfel de poză a fost pusă pe facebook. :) Mulțumesc!

Răspunsurile se pot trimite la anna.s_soul@yahoo.com iar cele mai interesante vor fi postate pe blog.


joi, 10 mai 2012

Miss you B. !


I’ve lost two friends in the past. The first friend I lost was a good friend and I regret doing what I did everyday. When I lost the second friend.. I couldn’t be more happy, I realized all she did was use me and was mean to me. She just sucked. I’m glad we’re no longer friends. It feels like a weight has been lifted off my shoulders.

What you would do if i gave you a chance?



Da, îmi place.
Da, ești fotogenic.
Da, poate nu e chiar un cal alb.
Da, poate nu ești chiar prințul din poveste.
Da, o masezi pe fufă când mă uit eu.
Da, nici fufa nu se lasă ușor.
Da, cred că deja știi și tu...
Da, mâine iar o să stăm ca statuile.
Da, îmi placi exact așa cum ești.
Da, azi n-ai putut să mă privești în ochi.
Da, nici mâine n-o s-o faci, decât dacă vei fi singur.
Da, ei nu te ajută.
Da, nici eu nu mă așteaptam.
Da, suntem încă departe.
Da, ai roșit.
Da, în caz că aștepti un semn, ăsta e!
Da, baftă mâine.
Da, semestrul trecut eram amândoi în picioare.

P.S. Timpul trece. Gata cu mesajele! Poate totuși mâine o să...



miercuri, 9 mai 2012

Lolita de Vladimir Nabokov

”Lolita” de Vladimir Nabokov este prima carte primită de la Librăria Online Libris. Vă sfătuiesc să dați iama în cărțile Librăriei Online Libris, unde puteți găsi și o gamă variată de cărți în limba engleză

”Lolita”, mi-a stârnit curiozitatea prin obseravțiile picante, făcute de cei care au citit-o. 
N-o s-o mai lungesc, această carte, prin subiectul pe care îl abordează, te marchează pur și simplu. Fantezia nu-și are locul în această poveste dură, unde realitatea este baza fiecărei întâmplări. 
Romanul de față poate fi văzut ca o declarație de dragoste, așa cum pare să sublinieze autorul în prima propoziție a cărții: ”Lolita, lumină a vieții mele, văpaie a viscerelor mele.” dar cu cât înaintezi lectura, încep să prindă contur gândurile stranii ale lui Humbert care te șochează fără să-ți dai seama.
Romanul ”Lolita” poate fi considerat oglinda gândurilor unui bărbat de 30-35 de ani, care râvnește la fetițe sau la persoanele tinere (de sex feminin). Așa cum spune și autorul: ”... definea termenul fetiță astfel: o fată care depășește opt ani, dar este sub paisprezece ani (pentru intervalul de la paisprezece la șaptesprezece ani, legea utilizează conceptul de persoană tânără)”.
Humbert încearcă să descrie fetițele/persoanele tinere, pe care le numește nimfete, prin asocieri dese cu demonii care-i stârnesc pe bărbați în general:”... micul și fatalul demon printre copiii normali. Ea stă acolo neștiută de ceilalți, ea însăși îgnorându-și fantastica putere.”
Una din regulile lui H. atunci când vine vorba de atracția dintre o femele și-un bărbat, este diferența de vârstă care trebuie să fie de minim 30 de ani; numai atunci iubirea este una desăvârșită. În caz contrar, persoanele în cauză de află pe aceeași însulă a timpului iar atracția lor este trecătoare.
Vă recomand ”Lolita”, care poate fi considerată o lecție de viață, pentru că în fiecare bărbat zace un Humbert adormit, așa că nu strică să vă aruncați ochii asupra poveștii. Plus subiectul care ne demonstrează de ce este în stare psihicul uman.
Lectură plăcută!
Din cauza subiectului sau extrem de socant – pasiunea morbida a unui barbat matur pentru o fetita de doispre­zece ani –, romanul Lolita a fost respins de editori, fiind publicat in Statele Unite abia dupa aparitia sa in Franta. Construita pe schema mitologica a povestirilor cu fauni si nimfe, Lolita este insa, inainte de toate, un poem de dragoste inchinat limbii engleze si posibilitatilor sale expresive.

Poveste a iubirii obsesive si blestemate a lui Humbert Humbert pentru nimfeta Dolores Haze, capodopera lui Vladimir Nabokov a fost, pe rind, carte interzisa, roman scandalos, obiect de cult, pentru a deveni apoi un roman clasic al secolului XX.
 
Cartea a stat la baza a doua celebre ecranizari, prima in regia lui Stanley Kubrik, cu James Mason in rolul principal, a doua sub bagheta regizorala a lui Adrian Lyne, cu Jeremy Irons in rolul lui Humbert Humbert. (SURSA: Librăria Online Libris.) 
Cartea o puteți cumpăra de aici în română sau în engleză.

marți, 8 mai 2012

My second childhood

Nu faci decât să privești în jur și să uiți de tine. Te bucuri. Nu știi de ce, dar zâmbești fără să-ți dai seama. Începi să-ți amintești că și tu erai la fel. Le zâmbeai persoanelor nescunoscute, te uitai în ochii lor, poate le și vorbeai. Dar nu mai faci asta; și când o faci necesitatea este motivul..
Azi, din motive personale, mi-am petrecut ziua în parc, printre copii. E ciudat cum ei ne acceptă întotdeauna pe noi ”ăștia mari” chiar dacă ne văd că strâmbăm din nas văzându-i. Când am încetat noi să fim așa? Să zâmbim fără motiv și să ne ne bucurăm de leagăne sau topogane. Câteodată mă uit la piticii din jurul meu și am impresia că nu le e frică de nimic. Insectele sunt prietenii lor, animalele.. nici nu mai spun. Urcă la înălțimi înfricoșător de mari pentru cât sunt ei de mici și ajung prin locuri în care adulții nu pot; dar mai presus de toate, sunt prieteni. Toți.
Hmm... copiii sunt mereu interesați de lumea ”celor mari”. Sunt invidioși că ei nu pot sta până târziu, că nu au bani, nu pot umbla prin magazine, nu au telefoane/laptopuri/internet/mp3 și atunci când vor să se joace cu ale alora, nu reușesc. Un copil mic poate fi o amenințare pentru tehnologie, dar și tehnologia, la rândul ei se poate răzbuna, furându-i timpul copilului când se va face mare.
Vi se întâmplă să vă uitați cum se joacă piticii și să regretați o grămadă de lucruri făcute până la vârsta pe care o aveți? Simțiți un impuls de a-i lua de mână și a le spune tot ce v-a învățat viața? Dar realizați că nu o să le pese, și noi am auzit sfaturile părinților, dar până nu am dat cu fruntea de pragul de sus tot nu l-am văzut pe cel de jos. Cel mai bine e să învățam de propriile greșeli, dar mă uitam azi la acei copii inocenți și mă gândeam că nici nu știu ce îi așteaptă. Mi-ar plăcea să fie și peste 10 ani la fel de fericiți pe cât erau azi în timp ce se jucau în nisip, dar mă îndoiesc. Poate că și neștiința ajută la ceva, îi face să fie plini de speranță și optimism.
Ideea e că noi am uitat ce făceam atunci. Eu una nu-mi amintesc cum trăiam înainte să am interent sau telefon. Pur și simplu nu-mi pot imagina ce făceam atunci. De citit sigur nu citeam, asta s-a întâmplat mai târziu. Sigur nici voi nu vă amintiți cum era fără Messenger, Facebook, Hi5, Google, Wikipedia, etc. Nu ne mai bucură lucrurile care ne făceau atunci cei mai fericiți, în cazul fetelor, păpușile Barbie. Ce mai înseamnă acum pentru o tipă de 15-16 ani cuvântul ”Barbie”? Simplu, ceva fals și ajutător în multe insulte. Dragi fetițe, acea jucărie falsă, care este acum o poreclă pentru tot felul de pițipoance, era obiectul vostru preferat. Remember? Filmele Disney erau cea mai mare plăcere, în niciun caz niște pipițe care-și găsesc prinții și gata. Desenele animate puteau fi numite ceva plăcut, nu capetele pătrate, copiii triști și goth, țipetele care se aud peste tot, și cuvinte gen ”tâmpito”/”proasto” care sunt auzite azi de cei mici.
În timp ce priveam acțiunile care se petreceu în parc, două doamne (care aveau copiii în zonă) s-au așezat lângă mine. Au început să vorbească de siropurile de tuse pe care le folosesc pentru odraslele lor, în timp ce ai lor copii băgau mâinile în nisip, apoi în gură. Mai târziu, o bunicuță a venit cu nepoțica să o dea în topogan, fetița și-a dat drumul și aștepta să fie prinsă, dar bunica era prea ocupată să-i facă poze, așa că nepoțica a înotat în nisip mult și bine. Apoi au urmat urletele caracteristici, care așa cum se știe, nu pot fi calmate decât cu o palmă bună! Logic.
Cireașa de pe tort a fost când o fetiță de 4-5 ani, a venit la mine și mi-a spus ”Uite! Eu am unghiile făcute cu roșu, roșu închis!”. THIS IS THE SPIRIT! :)
Sfatul meu? Mergeți în parcuri, priviți copiii. O să vă umple de energie pozitivă!

Proaspăt scoase din colet (4)

Câțiva dintre voi știți, dar vreau să anunț și prin intermediul unei postări noi, că Librăria Online Libris s-a decis să sponsorizeze acest blog. Multe mulțumiri Librăriei Online Libris! Abia aștept să vă prezint cât mai multe cărți de pe site-ul lor, unele chiar în engleză, pentru că, în caz că nu ați aflat, acum dispun de o gamă variată de cărți în limba engleză! Nu e fantastic? Deci să dăm startul cumpărăturilor! :)

Prima carte primită, este ”Lolita” de Vladimir Nabokov, o carte pe care de mult timp îmi doresc s-o citesc, iar acum mi s-a oferit șansa! 

O să apară și recenzia în curând. 

duminică, 6 mai 2012

Femeia în negru de Susan Hill (The Woman in BLACK)

Uite una din cărțile pe care n-o să mă satur niciodată să le recitesc. Parcă de fiecare dată când o răsfoiesc descopăr ceva nou. Sincer, carte asta chiar merită citită.
Am cumpărat-o acum câteva luni de pe site-ul Libris, unde mai târziu, mare mi-a fost plăcerea s-o găsesc și în engleză, aici. Deci acum se află în dublu exemplar (română/engleză) în biblioteca mea.
Am analizat mult timp coperta, care la vremea aia nu-mi oferea nicio informație; îmi părea chiar plictisitoare și depăsită. Apoi, totul a început să prindă contur..
Arthur Kipps, un tânăr avocat, este anunțat de șeful său, domnul Bentley, că extraordinara doamnă Drablow, a murit de curând. După aflarea câtorva detalii legate de viața respectivei cucoane, lui Arthur îi este înmânata sarcina de a merge în Casa din Mlaștina Țiparului, pentru a se ocupa de hârțogăria acesteia. 
Tânărul avocat nu poate refuza, deoarece este amenințat cu pierderea slujbei, așa că se îndreaptă spre târgușorul Crythin Gifford, unde trebuie să aștepte refluxul pentru a ajunge la Mlaștină. 
La înmormântarea doamnei Drablow, Arthur zărește o femeie înbrăcată în  negrul cel mai închis, care era numai piele și os
Ciudat este că, din aceas zi, în Crythin Gifford încep să moară copiii, fără niciun fel de explicație logică.. De ce? Cine este de fapt ”Femeia in negru”?
Eu zic să nu mai stați pe gânduri, dacă vă plac cărțile care vă fac pielea de găină, tocmai ați găsit ceva mai bun de atât. Lectură plăcută!
Mândră și solitară, Casa din Mlaștina Țiparului veghează asupra smârcurilor cu apă sărată, bătute de vânt și aflate de cealaltă parte a Digului celor Nouă Vieți. Arthur Kipps, un tânăr avocat, este trimis să participe la înmormântarea singurului locatar al casei, neștiind de secretele tragice ce zac ascunse dincolo de ferestrele oblonite. Abia după ce vărește o tânără femeie palidă, învășmântată toată în negru, începe să fie copleșit de neliniște, sentiment întărit de localnicii care ezită să vorbească desprea strania apariție - și intențiile ei cumplite.
”Femeia în negru”, o poveste cu fantome plasată în epoca victoriană, este unul dintre cele mai cunoscute romane ale scriitoarei britanice Susan Hill.
www.womaninblack.com 


HERE IS THE BOOK IN ENGLISH.
AICI E CARTEA ÎN ENGLEAZĂ.


HERE IS THE BOOK IN RO.
AICI E CARTEA ÎN ROMÂNĂ.

vineri, 4 mai 2012

Viața mea pe net de Alexandra Ares

După ce am terminat de citit cartea de față, m-am grăbit s-o împrumut prietenilor. De ce? Este foarte bună! Reflectă perfect viața unei persoane pe net și se potrivește foarte bine în timpurile noastre când Facebook-ul își face datoria.
Emily, personajul principal, trăiește în New York și își duce viața pe net. Este oarecum dependentă de Craigslist, un site unde speră să-și găsească partenerul ideal. Vedeți ce spuneam? Exact cum fac majoritatea oamenilor azi pe site-urile de socializare (nu că ele ar fi pentru altceva).
Dar ce se întâmplă și în realitate și în carte? Lumea minte. Fiecare își atribuie o vârstă pe care nu o are, o înfățișare la care visează și așa iese la agățat. De aici încep ”aventurile” lui Emily.
Pare să aibă o viață ghinionistă, având parte numai de tipi ciudați. Ceea ce nu-și dă ea seama, e că răspunsul la toate chemările ei, a fost chiar lângă ea. Sau mai bine zis, chiar lângă blocul în care stă ea... și era chiar foarte sexy cu tatuajul ăla.
”E bărbat, dar e prea întuneric, nu-i văd fața. Văd însă ceva ce mă intrigă: un tatuaj imens cu un șarpe încolăcit pe brațul stâng și pe bustul gol.”
Da, deja vă gândiți la un pușcăriaș cu corp de model. Din păcate nu vă spun nimic de ce se întâmplă cu ei doi și cine-i timpul, cu ce se ocupă, etc.
Un alt motiv pentru care această carte îmi este foarte dragă, e autoarea. Da! E româncă! Dar după cât de bine e scrisă cartea, nu s-ar zice. Alexandra Ares a locuit în București, unde a absolvit Facultatea de Teatrologie din cadrul UNATC. A lucrat chiar și în televiziune (1992-1997) realizând zeci de emisiuni. Apoi, în 1998 a emigrat în Statele Unite, la New York, ceea ce se pare că i-a oferit multă inspirație pentru a realiza o așa carte. :)
Lectură plăcută!
Viața mea pe net, roman finalist la premiul ”USA Best Books” 2011, are toate datele unei cărți îndrăznețe, în care umorul negru se împletește cu idealismul și cu optimismul timpului nostru.
Emily Thompson, o tânără plină de resurse și pasionată de arta contemporană, se mută în New York, unde își găsește un iubit artist și un loc de muncă într-o galerie de artă. Când totul merge cum nu se poate mai bine, soarta i se schimbă, rămâne fără resurse și fără sprijin și departe de ajutorul familiei. Deznădăjduită, apelează la Craigslist, un site prin intermediul căruia întâlnește diferite personaje dubioase, care îi vor aduce numai necazuri.
”De ce citești cartea asta? Răspunsul e simplu: pentru că ești tot timpul în căutarea lucrurilor inteligente, pentru că îți displac personajele plicticoase și pentru că te-ai săturat de replici nesărate.” A Bookish Affair


Viața mea pe net este un roman al contrastelor, o poveste despre dragoste și viață, o carte pe care nici un tânăr al timpurilor noastre n-ar trebui s-o rateze.” Midwest Book Review


”O adevărata aventură a lecturii; prin ritmul ei săltăreț și noutatea subiectului, Viața mea pe net amintește de ultimele trenduri ale blogurilor.” Amazon Breakthrough Novel Award Review